luni, 30 aprilie 2012

Lacrima in lemn a lui Iisus

Lacrima in lemn a lui Iisus

Lacrima in lemn a lui Iisus Cimitirul cu doua biserici
 
- Biserica monument Sfanta Parascheva din Pianu de Sus, jud. Alba -

La Pianu de Sus, Dumnezeu sade adanc in sufletul oamenilor. Intelegi imediat ca esti intr-un loc binecuvantat, de cum vezi dealurile cu verdele lor urias, gradinile pline de roadele fierbinti ale toamnei, satul bogat, cu case frumoase si implinite. Cand am ajuns eu in locul asta stravechi romanesc din judetul Alba, era intr-o dupa-amiaza gemand de lumina de aur a lui septembrie. Venisem sa vad bisericuta de lemn, monument istoric, unica in zona. Dar ma atrasese si numele neobisnuit al satului si-al raului: Pianu, cu rezonanta de instrument muzical. Spre norocul meu, calauza spirituala prin acest vechi colt romanesc avea sa-mi fie chiar parinteleGheorghe Deac, parohul din Pianu de Sus, despre harul caruia oamenii povesteau cu entuziasm. Si la fel despre slujbele sale infocate, ce aduc aici credinciosi din parti indepartate ale Ardealului. Cand l-am cunoscut, parintele m-a privit o vreme tacut, cu ochii lui gravi si adanci. Apoi am inceput sa vorbim.
"Numele raului si al satului nost' pare c-a fost dat de veteranii lui Traian, lasati la vatra aici si contopiti apoi cu dacii. Numele asta, spun multi istorici, e adus din Italia antica" - zice parintele. Mergem spre colina mare a satului, la Cimitirul de Sus, "batran cat lumea". Doua biserici vegheaza marea de cruci. Una sta mai la vale, cladita din piatra. Cealalta e o bisericuta de lemn, pitita intre vaioage. O bijuterie slefuita de vreme, dar cu farmecul inca neatins. Pentru ea venisem la Pianu.

Biserica de brazi

"Eu sunt usa. Prin Mine de va intra cineva, se va mantui. Si va intra si va iesi si pasune va afla".
Prin intunericul laptos al bisericii, cuvintele Evangheliei stralucesc fosforescente din icoana imparateasca. Deasupra lor, mana veche a zugravului l-a pictat pe Iisus binecuvantand agale lumea. O raza de soare palpaie strecurata prin fereastra ingusta. Pe peretii bisericutei, sfintii pictati cu mestesug acum 200 de ani, pe panza lipita de scanduri, parca palpaie si ei. Culorile magnifice li s-au cam topit, calcinate de vreme. Doar sfintii de afara, asezati, tulburatori si hieratici, la intrarea bisericii, isi arata frumusetea dintai.
Lacrima in lemn a lui IisusIisus Imparat si Deisis
Stau o vreme langa parintele Deac si ascultam linistea binefacatoare si umbroasa a bisericii. Apoi, incet, cu sfiala, parintele incepe sa-mi citeasca pisania scrisa candva cu litere chirilice, pe arhitrava iconostasului: "Aceasta sfanta si dumnezeiasca biserica dintai nu s-a aflat nimeni sa stie cine o au facut si cand. Iar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, ridicatu-s-au din temelie, cu osardia cinstitilor preoti, popa Moisi si popa Dumitru, popa Ioan si cu toata cheltuiala satului, anul 1761". Il rog pe parinte sa-mi lamureasca misterul bisericii.
"Spun batranii, de la mosii lor, ca mai intai a fost aici o biserica din gradele. Niste nuiele impletite in jurul unor tarusi si tencuite cu pamant. Poate ca prima biserica de gradele era de pe la 1300, de cand e atestat satul Pianu de Sus, sau Pianu romanesc, cum se mai numeste. Sau poate era mai de demult. Iar biserica de lemn s-a ridicat in jurul bisericii de gradele, imbracand-o ca o camasa mai mare. Apoi, biserica dinauntru a fost surpata".
Intre timp, ne plimbam prin cimitirul ce inconjoara biserica de lemn si sfintii ei ganditori. Printre crucile si pomii de la capataiul mormintelor, vad cativa stalpi funerari, in traditia veche. Martori precrestini ai unui crestinism timpuriu.
Lacrima in lemn a lui IisusStalp funerar
Apoi parintele imi spune ca biserica era mult mai mare la inceput.
"La Pianu, era acum trei veacuri o comunitate crestina mare, cu radacini stravechi. Locul acesta este mult mai vechi in credinta decat ne inchipuim". De aceea, biserica de lemn a devenit repede neincapatoare, si oamenii, dupa 50 de ani, au mai ridicat una mai mare, de piatra. Iar biserica de lemn a cazut in uitare. O vreme s-a mai slujit si in ea, apoi tot mai putin. Pana a fost parasita. In preajma primului razboi mondial, era de-acum pe jumatate paragina. Doar icoanele mai rezistau miraculos. Icoanele si sfintii, zugraviti de mesteri din Laz si Rasinari. Mesterii cu arta lor tainica, pierduta azi... In 1918, biserica a fost pur si simplu taiata in doua, sacrificandu-i-se partea putrezita a pronaosului. Si pe locul hacuit din trupul bisericii, pastrand identic conturul, preotii au plantat brazi.
Parintele Deac mi-i arata. Par niste mucenici de frunze, fosnitori. Intre brazi, se afla o cruce de piatra si-o masa de piatra rotunda, pentru slujbe. Crucea e din vremea primilor ctitori. "Au fost pusi aici brazi, pentru ca locul pe care s-a construit o biserica e un loc sacru", spune. "Aici au fost oameni care au stat la sfintele slujbe. Pe aceasta palma de pamant se calca cu sfiala".



Sfintii nestiuti

- Se mai slujeste in biserica veche, "Sfanta Parascheva", parinte?

- Se mai fac slujbe, dar numai afara, sub cerul liber, caci e prea mica si credinciosii sunt multi. Facem slujbe si la Sf. Parascheva, si la Pasti, cand se inconjoara biserica la Denii, in Vinerea Mare, cu toata lumea cu lumanari aprinse. Si tot aici sfintim apa, de Rusalii. Iesim cu tot poporul din biserica de piatra si venim aici, la biserica batraneasca. Oamenii vin acolo unde au stat mosii si stramosii lor si asista la slujba sfintirii apei si a binecuvantarii holdelor.

- Oamenii iubesc biserica batraneasca?
Lacrima in lemn a lui IisusBiserica de lemn, "camasa" pentru biserica de gradele

- O iubesc foarte mult si intra cu sfiala acolo, totdeauna. Mai ales cei mai in varsta, care au fost botezati si cununati aici. Si asa cum atatea generatii au reusit sa o pastreze si s-o ingrijeasca, e mai mult decat o datorie morala, in primul rand a preotului, sa faca ceva pentru ca acest monument unic sa fie salvat in al doisprezecelea ceas. Mi-am luat un angajament in fata lui Dumnezeu ca, indiferent ce mi se va intampla, sa acopar biserica iar cu sindrila. Restul e treaba autoritatilor. Biserica fiind monument istoric, de ei depinde restaurarea, pana nu-i tarziu. Vedeti, eu sunt preot de 20 de ani. Am trecut prin multe parohii. Prima mea parohie a fost in judetul Mures. Acolo am pastorit intr-o zona unde s-au intamplat adevarate drame. Satul se chema Teleah. Si mai aveam si cateva sate apartinatoare, de cate 30-40 de locuitori, Mura Mare, Mura Mica. Si inca niste sate care in urma cu 100 de ani aveau populatie romaneasca. Intre timp, s-au maghiarizat. Mai existau acolo cimitire vechi, romanesti. Si mai erau si cativa romani. Ii chema pe toti Ianos Baci, Gyula Baci. Nume maghiarizate. Stiau ca-s romani, dar vorbeau foarte rau romaneste. In alt sat, iarasi, biserica s-a vandut.
Lacrima in lemn a lui IisusParintele Gheorghe Deac
Era o biserica de lemn foarte frumoasa, un pic mai mare decat aceasta de la Pianu. S-a dat pentru materiale de constructii. Pana la urma, a salvat-o cineva si a refacut-o in curtea lui. Apoi au venit cei de la muzeu de la Reghin, au restaurat-o si au facut un muzeu in aer liber. Biserica aceea nu a pierit. Dar am vazut si o biserica de lemn care era doar ruine. N-avea acoperis, era daramata toata. Incet, incet, poate s-ar intampla la fel si cu aceasta biserica a noastra. Si poate n-a fost intamplator ca am trecut prin acea prima parohie. Ca sa nu las aceasta bijuterie sa cada in ruina si nepasare.

- Mai vin oamenii la biserica, parinte? Cum le simtiti credinta?

- Partea buna la Pianu este ca oamenii sunt foarte apropiati de biserica. Vin in numar mare la slujbe. Iar eu fac si in cursul saptamanii Sfanta Liturghie, miercurea si vinerea, cu multa grija fata de credinciosi. Dar ma intristeaza ca satul imbatraneste. Tinerii sunt plecati peste tot in Europa sa-si castige painea. Probabil ca unii dintre ei nici nu vor mai veni inapoi. E trist ca puterea unui sat se pierde in felul acesta. Tinerii au plecat, batranii care vin la biserica in cele din urma vor ajunge acolo unde sunt mosii si stramosii lor.

- In cimitirul dvs. cel cu doua biserici...

- Cand se duc acolo, sa-i pomeneasca pe cei dragi, oamenii nu uita niciodata sa treaca si pe la biserica de lemn. E comoara lor, din batrani. De multe ori, seara, cand ies din biserica mare, vad lumanari arzand pe coasta dealului. Se transmite din generatie in generatie acest obicei frumos, acest cult al mortilor, aceasta legatura nevazuta intre biserica luptatoare, care suntem noi, cei de pe pamant, si biserica biruitoare din cer. Si sa stiti ca ori de cate ori se sapa o groapa in acest cimitir, sunt scoase multe oase la iveala.
Lacrima in lemn a lui IisusCrucea veche si masa
Indiferent unde s-ar sapa un mormant, rasar oase. Vechi, cine stie de cand. Caci aici au fost morti care s-au ingropat din cele mai vechi timpuri, de cand noi dainuim ca si crestini. De aceea, din cimitir nu se poate scoate pamant. Exista aceasta randuiala in legiuirile bisericii ortodoxe si in sfintele canoane. Pentru ca oriunde ai sapa, vei gasi oase. Si aceste oase pot sa fie moaste. Nu stim niciodata cand scoatem un os din fundul pamantului, daca nu cumva acel os a fost al unui sfant. Pentru ca in popor sunt si oameni sfinti. Au fost, sunt si vor fi. Dumnezeu intotdeauna si-a avut sfintii Lui.
Am plecat din Pianu, incarcat de tihna bisericii de lemn. Odata cu ea, scris de aceeasi mana veche, de zugrav, pe icoana lui Iisus imparat, inca un cuvant sfant ma urmarea: "Eu sunt Lumina lumii, pre acela ce vine la mine nu voi scoate afara". Brusc, mi s-a nazarit ca biserica din Pianu seamana cu o lacrima in lemn a lui Iisus. Semn de recunoastere al celor ce pornesc spre lumina.

Fotografii de ANDREI CHERAN
 http://www.formula-as.ro/2011/987/spiritualitate-39/lacrima-in-lemn-a-lui-iisus-14238
Read more >>

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Indemnare - Ieromonah Ioan Danci


Read more >>

Cugetare - Ieromonah Ioan Danci


Read more >>

SMERITA CUGETARE - Sfântul Ignatie Briancianinov

Ieromonah Ioan Danci:

"SMERITA CUGETARE


[…] <<Smerita cugetare>> pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci când viciul îsi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci când virtutea se înfatiseaza privirilor sale în sfânta ei simplitate, în sfânta si neclintita supunere fata de Evanghelie. Nimic nu este atât de vrajmas smereniei lui Hristos ca „smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savârsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamântul unei fatar­nice slujiri lui Dumnezeu. Daca vom privi neîncetat la pacatul nostru, daca ne vom stradui sa-l vedem în amanuntimea lui, nu vom gasi în noi însine nici o virtute, nu vom gasi nici smerita cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata si sfânta virtute; asa îsi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara înfrânata; asa se ascunde, prin catapeteasma, Sfânta Sfintelor de privirile gloatei. Adevarata smerita cugetare înseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gândi evanghelic.[…]
Smerenia este viata cereasca pe pamânt. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenumaratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu lepadare de sine, vederea adâncului pierzaniei în care a cazut neamul omenesc, iata semnele nevazute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul-Om. Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede în sine multa trufie. Ea se îngrijeste sa afle toate ramurile acesteia; aflându-le, descopera ca înca au mai ramas foarte multe de aflat. Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica îl numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele covârsitoa­re si mai ales pentru adânca lui smerenie, parinte pur­tator de semne si purtator de Duh, a spus în înaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavârsit om are în sine ceva trufas. Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai înalta treapta a desavârsirii crestine, a trait într-o vreme îmbelsugata în sfinti, l-a vazut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavârsit pe deplin si în adevaratul înteles al cuvântului. Smerenia cea mincinoasa se vede pe sine smerita: se mângâie în chip caraghios si jalnic cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.[…] Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plânsul este semnul smere­niei, glasul ei. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine si desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia inimii.[…]
Smerenia mincinoasa orbeste omul în asa hal, ca îl sileste nu numai sa creada ca e smerit si sa dea de înte­les celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, pro­povaduind-o cu mare glas. („Urmarea lui Hristos”, cartea 3, cap.2). Amarnic îsi bate joc de noi minciuna atunci când, amagit fiind de ea, o recunoaste drept adevar.[…]
Voiesti a dobândi smerenia? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salaslui în inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfânta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos. Începutul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus decât toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfârsitul si desavârsirea ei este dragostea lui Hristos. Smerenia nu se mânie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa în voia întristarii, de nimic nu se înfricoseaza. Poate, oare, sa se lase în voia întristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel care vede în acestea mijlocul mântuirii sale? Bineplacutii lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâlharului celui cu buna pricepere care a fost rastignit alaturi de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obisnuit sa spuna: Cele vrednice dupa faptele noastre luam; pomeneste-ne, Doamne întru împaratia Ta (Lc. 23, 41, 42). Orice necaz ei îl întâmpina prin recunoasterea faptului ca sunt vrednici de el.[…]
Trufia este semnul neîndoielnic al omului desert, rob al patimilor, semnul sufletului în care nu are nici o intrare învatatura lui Hristos. Nu judeca pe om dupa cele din afara ale sale; nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este smerit. Nu judecati dupa înfatisare, ci dupa roadele lor îi veti cunoaste (In. 7, 24; Mt. 7, 16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. Stiu eu trufia ta si rautatea inimii tale (l Împ. 17, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat marturie pentru David: Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el (Ps. 88, 21). Nu cum va cauta omul va vedea Domnul: caci omul va cauta la fata, iar Dumnezeu va cauta la inima (l Împ. 16, 7).
Judecatorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fatarnic si josnic, care cauta sa fie pe placul oamenilor, în vreme ce el este un hau al slavei desarte. Dimpotriva, acestor judecatori nestiutori le pare tru­fas cel care nu cauta laude si rasplatiri de la oameni, si de aceea nu se târaste înaintea oamenilor, ci este sluga adevarata a lui Dumnezeu; acesta a simtit slava lui Dumnezeu, care se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a întors de la ea si ochii si mirosul sufletului sau. „Ce înseamna a crede ?“, a fost întrebat un mare bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: „A crede înseamna a petrece întru smerenie si mila”. Smerenia nadajduieste în Dumnezeu, nu în sine si nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai acestei lumi numesc asta trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamântesti; în ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neînvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfânta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii.[…]
Tu, care te numeri printre mai marii pamântului, ia seama: înaintea ta se târasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce îsi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapânit de slava desarta: acesta, pe cât este de umil înaintea celor mai mari, pe atât este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici. Pe cel stapânit de slava desarta îl vei cunoaste dupa deosebita înclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. […]"

Sfântul Ignatie Briancianinov
Read more >>

miercuri, 25 aprilie 2012

Cele sapte bucurii ale Maicii Domnului

Cele sapte bucurii ale Maicii Domnului


 
7 Bucurii a avut in lume
1. Cand a primit vestirea ingerului – Zamislirea.
2. Cand L-a purtat in pantece pe Cel Necuprins.
3. Cand L-a nascut pe Iisus Hristos.
4. Cand s-au inchinat Craii de la Rasarit.
5. Cand L-a aflat pe Iisus in templu dupa trei zile.
6. Cand s-a sculat Iisus Hristos din morti.
7. Cand s-a pogorat Duhul Sfant peste Sfintii Apostoli.

7 Bucurii are acum in ceruri
1. Intrece pe ingeri cu fecioria si pe sfinti cu destoinicia.
2. Ea face pace in cer, aici in lume.
3. Pe ea o asculta toti cetatenii cerului.
4. Ea poate la Fiul ei tot ce vrea.
5. Sta foarte aproape de Sfanta Treime.
6. Este Mama oamenilor suparati si oropsiti, ce alearga catre ea.
7. Bucuria ei din cer, in veci nu se sfarseste.


Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu ajuta-ne noua! Cu ale ei rugaciuni Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Sursa: http://www.doxologia.ro/
http://cuvioasacasiana.wordpress.com

 
Read more >>

Marele Duhovnic Justin Pârvu despre Marele Duhovnic Arsenie Papacioc


Marele Duhovnic Justin Pârvu despre Marele Duhovnic Arsenie Papacioc



Părinte, am vrea să le adresaţi câteva cuvinte de încurajare ucenicilor Părintelui Arsenie Papacioc, care a trecut la Domnul, lăsând în urmă o mulţime de credincioşi văduviţi de duhovnicul lor.
Părintele Arsenie a fost un suflet ales şi s-a remarcat încă din copilăria lui. Ales s-a arătat şi în perioada tinereţii, şi cu atât mai mult la bătrâneţe şi la sfârşitul lui fericit. Rămâne o personalitate cu o deosebită importanţă atât pentru neamul nostru, pentru ţara noastră, cât şi pentru Biserica noastră Ortodoxă. A fost aspru în cuvânt, dar şi vindecător în acelaşi timp. A fost necruţător cu păcatul, a fost omul care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „a mustrat cu timp şi fără de timp”. A fost omul care a aprins lumina slujirii şi mărturisirii în întunericul cel mai adânc al lumii ateiste. Părintele Arsenie a trăit ca un mărturisitor, a murit ca un mucenic şi vieţuirea lui arată că a fost ales încă din pântecele maicii sale, devenind un mare ascet al vieţii noastre creştine, un călugăr trăitor cu viaţă cuvioasă. Toată lucrarea săvârşită de părintele Arsenie nu poate pieri, ea rămâne peste veacuri pentru toţi ucenicii lui, aşa că noi nu trebuie să regretăm trecerea sa la Domnul – ne mâhnim ca oameni, ne tulburăm sufleteşte din pricina lipsei lui, dar să ne bucurăm cu duhul, pentru că el ne asigură cu rugăciunile sale, de dincolo, poate mai mult decât dacă ar fi printre noi, în trup.
Cât despre mine – nu l-am cunoscut direct, nu l-am întâlnit în puşcărie pentru că atunci când eram eu într-o parte, el era în alta, când eram eu la Aiud, părintele era la Jilava, când eram eu pe la Gherla, părintele era pe la Aiud, aşa că nu am putut să mă găsesc cu dânsul direct, dar gândul că era în mijlocul nostru, pentru mine era un sprijin, atât pentru viaţa călugărească, cât şi pentru cea de luptători ai unui neam. În închisoare îl ştiam prezent acolo şi ne simţeam bine apăraţi de orice rău. La plecarea lui, parcă mi s-a pierdut toiagul bătrâneţilor mele, am simţit un gol foarte mare în suflet. Nu am în cine să mă sprijin acum decât numai în rugăciunile lui şi în dragostea lui faţă de ţara aceasta, de neamul acesta.
Părintele Arsenie a fost într-adevăr un copil cu mult neastâmpăr de mic. L-a ros dragostea de ţară şi de neam. Din toată activitatea şi gândirea lui nu a lipsit niciodată lupta de apărare a neamului. De aceea şi astăzi, eu îl consider că este un protector cu rugăciunile sale, asupra noastră, asupra ucenicilor lui şi a tuturor românilor. Noi trebuie să ştim că prezenţa lui acolo este mai importantă decât aici. Cu rugăciunile sale, cu rugăciunile tuturor camarazilor lui de luptă şi ale tuturor mărturisitorilor, formează un zid de apărare împotriva mâniei tuturor opritorilor acestui neam şi ai credinţei ortodoxe. Aşa încât eu mă rog împreună cu toţi colegii mei, cu toţi camarazii mei cu care am vieţuit împreună, indiferent în ce punct ne găsim, dar simţim acelaşi lucru: să ne ocrotească, să ne apere mai departe, să ne călăuzească cu harul său pe noi, care ne vom întâlni îndată cu dânsul şi vom da acolo „raport de şedinţă” pentru integritatea şi unitatea ţării noastre care este aşa de bântuită de toate fărădelegile, şi ale materialismului şi comunismului, şi ale păgânismului şi din Răsărit şi din Apus.
Suntem o ţară ortodoxă care le stăm ca un os de peşte în gât tuturor. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul Sfinţilor şi al Mărturisitorilor, nădăjduim să mergem mai departe şi cu nenorocirea aceasta mare, care s-a abătut acum în ţara noastră, invazia cipurilor.

extras din Interviul cu Parintele Justin: “Acum a venit vremea sa ne mantuim pe furis”,
din revista ATITUDINI, nr. 18
Read more >>

marți, 24 aprilie 2012

Sfânta Lumină de la Ierusalim- Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului




„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după ce le citesc, aştept. Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.


Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…
Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă niciuna din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini. Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit diacon la Ierusalim în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000. Până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la slujba pogorârii Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi.

Articol aparut in nr. 15 al revistei “Familia Ortodoxa

Read more >>