DUMNEZEU A RIDICAT ORTODOCŞI DIN SÂNUL POPORULUI MAGHIAR PENTRU A PROPOVĂDUI ORTODOXIA UNGURILOR DIN ROMÂNIA
„Dacă vrem să facem lucrurile aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm în întregime Ortodoxia”
În urmă cu jumătate de an, apărea ştirea că părintele Rafail Lukács,
ungur de origine, e preot ortodox în judeţul Mureş şi face misiune în
rândul maghiarimii. Şi ne-am mirat atunci: Cât este de minunată pronia
lui Dumnezeu şi de nemărginită iubirea Lui de oameni! Pentru că nu vrea
ca poporul maghiar să rătăcească de la adevăr, Hristos i-a trimis un
apostol, un propovăduitor, chiar din neamul său. Să nu uităm însă că la
început ungurii erau ortodocşi. Abia mai târziu, odată cu expansiunea
prozelitistă a romano-catolicismului în Răsărit, ei şi-au pierdut
dreapta credinţă, catolicismul impunându-se, ca peste tot în răsăritul
Europei, prin puterea politică sau prin forţa armelor. - Părinte Rafail,
vă rugăm să ne spuneţi câteva amănunte despre dumneavoastră.
- M-am născut în anul 1980, ca Lukács
Róbert. Tatăl meu a murit când aveam doar un an, iar mama trăieşte şi în
prezent. Am doi fraţi, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor. Am studiat
la Facultatea de Teologie greco-catolică din Nyiregyháza timp de şapte
ani – un an pregătitor şi şase ani de teologie; voiam să ajung preot.
După absolvirea Facultăţii, pentru că nu mă împăcam cu credinţa pe care o
învăţasem în şcoală, m-am convertit la Ortodoxie, după o lungă căutare a
adevărului. În anul 2006 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Locuim
în prezent în oraşul Târgu Mureş, iar eu slujesc ca preot în Păsăreni.
- Ce v-a făcut să nu vă simţiţi împlinit în anii de facultate greco-catolică, de ce aţi căutat Ortodoxia?
- Prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost
prin intermediul unei Liturghii transmise la televiziune, la care
slujea Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei, în anul 1994, în
Ungaria. Atunci eram elev în clasa a VIII-a. Cunoşteam Liturghia
ortodoxă, căci greco-catolicii slujesc în rit bizantin, dar vedeam acum
ceva mai adânc – în persoana Patriarhului, în slujbă… era o frumuseţe de
negrăit! De atunci am tot căutat la noi, la greco-catolici, ceea ce am
văzut la acea Liturghie ortodoxă, dar nu am găsit…
- Era prima Liturghie ortodoxă pe care o vedeaţi?
- Da. Profesorii mei au încercat să-mi
dea un răspuns: că noi, greco-catolicii, nu suntem foarte deosebiţi de
ortodocşi, iar cultul nostru e aproape ca al lor – nu are rost să caut
ceva la ei mai bun, căci nu am ce găsi! Însă eu am tot căutat: am citit
cărţi, am vizionat emisiuni, dar în acea vreme era greu, căci nu existau
pe atunci în Ungaria prea multe lucruri legate de Ortodoxie. Am ajuns
apoi la liceul greco-catolic, unde am descoperit că şi alţi colegi sunt
îndrăgostiţi de Ortodoxie. Era un liceu susţinut financiar de biserica
greco-catolică. Acolo am cunoscut un profesor, licenţiat în teologie
greco-catolică, care umblase mult timp pe la mănăstirile ortodoxe din
Athos, ba chiar învăţase la una dintre ele cum să împletească metanii.
Era şi el un iubitor al Ortodoxiei… Ne-a arătat icoane, ne punea să
ascultăm cântări ortodoxe din Rusia şi din Athos – ne-a făcut, ca să zic
aşa, iniţierea în Ortodoxie. …Aceasta se întâmpla nu în cadrul orelor
la şcoală, ci după cursuri, căci el ne era şi pedagog la internat.
Stăteam noaptea în „chilia” lui şi discutam; el a fost cel ce ne-a dus
în biserica unde slujise Patriarhul Alexie (când îl văzusem eu la
televizor). I-am cunoscut pe preoţii ortodocşi care slujeau la acea
biserică şi am avut o relaţie vie, prietenească cu ei (erau unguri de
neam şi slujeau în maghiară, rusă şi greacă). În liceu ni se interzisese
orice legătură cu ortodocşii, însă noi tot am mers la slujbele lor. Era
şi o bisericuţă ortodoxă în apropiere, la Nyiregyháza, unde mergeam
regulat la slujbe…
După terminarea liceului, am continuat
studiile la Facultatea de Teologie greco-catolică – toţi am vrut să
devenim preoţi – crezând că se poate trăi ortodox şi în cadrul bisericii
greco-catolice. În timpul facultăţii, am văzut că episcopul unit de
atunci avea o părere foarte rea despre ortodocşi şi ne-a interzis să
avem vreo legătură cu ei. Însă noi încercam să avem legături cu
ortodocşii. Am fost chiar ameninţat că, dacă vom fi prinşi că avem
contacte cu ortodocşii, vom fi exmatriculaţi. Am aflat că celor ce
ajunseseră deja preoţi şi totuşi practicau nişte obiceiuri ortodoxe li
s-a spus că vor fi trimişi la marginea eparhiei, departe de oraşe şi vor
fi izolaţi…
- Există astăzi o mişcare în rândul clerului greco-catolic de apropiere de Ortodoxie?
- Mai nou da, pentru că au murit preoţii
bătrâni, care au fost educaţi în şcolile romano-catolice şi împreună cu
catolicii, în vreme ce azi mulţi din cei tineri se apropie de Ortodoxie.
Pentru mine era foarte greu în acea perioadă, pentru că mă gândeam: cum
voi putea să fiu şi aproape de Ortodoxie, dar şi în pace cu
greco-catolicii?…
Am absolvit Facultatea şi am mers în
practică într-o parohie (a trebuit să ţin predici, să fac ore de
religie, să ajut în altar – vreme de un semestru). M-au trimis pentru
„reeducare” lângă un preot care, la ordinul episcopului, a încercat să
mă întoarcă înapoi cu sufletul la greco-catolicism… Nu mi-a plăcut acolo
şi de trei ori am vrut să plec, pentru că am văzut mai multe abateri de
la Tradiţie. Nu am fugit însă, pentru că episcopii ortodocşi cu care mă
aflam în legătură m-au sfătuit să nu trec la Ortodoxie până ce nu voi
avea diploma de licenţă luată; mi-am zis că degeaba am făcut şase ani de
studii, dacă nu împlinesc această lucrare până la capăt. În acea
perioadă mi-am scris şi teza de licenţă, despre rădăcinile isihasmului,
folosindu-mă de scrierile Sfântului Ioan Scărarul şi ale Sfântului Ioan
Cassian.
Când am avut diploma în mână, m-am dus la
Arhiepiscopul Ilarion (Alfeiev) al Vienei, care slujea şi la Budapesta –
el m-a trecut la Ortodoxie. M-a primit şi i-a spus unui preot,
care era de faţă, data şi locul când voi fi convertit ortodox şi că
numele meu va fi Rafail. Înalt-Preasfinţitul mi-a dat un post de
administrator într-o parohie unde nu era preot în permanenţă, ci venea
doar să slujească. Acolo se afla şi o bibliotecă bogată în manuscrise,
iar eu am fost custodele ei. Am stat acolo câteva luni. Apoi am petrecut
un timp şi între ortodocşii români din Ungaria, ajutând la slujbe şi la
traducerea predicilor. Am vieţuit câteva luni şi în Mănăstirea
Scărişoara Nouă, de lângă Carei, ca să mă familiarizez cu limba română
şi cu sfintele slujbe.
În noiembrie 2008 m-am căsătorit la Iaşi,
apoi m-am mutat împreună cu soţia la Târgu Mureş, deoarece intrasem în
legătură cu Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei şi ne-am hotărât să
începem a face misiune ortodoxă în limba maghiară printre ungurii din
România… Am căutat un loc de muncă în Târgu Mureş, pentru că fusesem
admis între timp la master; încă nu aveam o legătură oficială cu
Biserica Ortodoxă Română. Am terminat apoi masterul, iar soţia mea şi-a
găsit de lucru în Târgu Mureş. Am fost hirotonit diacon ortodox în data
de 8 septembrie 2009, la Mănăstirea Recea (în ziua de hram), iar pe 6
decembrie 2009, de ziua Sfântului Ierarh Nicolae, am fost hirotonit
preot la Mănăstirea Jacul Românesc, pentru parohia Păsăreni din judeţul
Mureş.
- Părinte Rafail, vă îndreptaţi acum spre Sfântul Munte Athos. Cu ce gânduri mergeţi acolo?
- Muntele Athos este o veche dragoste
de-a mea, dar cel mai mult vreau să văd chiliile româneşti, modul de
viaţă al călugărilor de acolo. Acolo de unde vin eu, din Ungaria,
Ortodoxia este prezentă, dar viaţa sa nu este aşa bine trăită precum în
Româna sau în Grecia – de aceea avem nevoie să vedem exemple mai bune,
drepte şi fidele de trăire ortodoxă.
- Spuneaţi că aţi fost supus unui proces de „reeducare”. În ce a constat acesta?
- Preotul greco-catolic cu care am făcut
practica liturgică la sfârşitul Facultăţii de Teologie greco-catolică
era şi expert în Drept Canonic, iar înainte de a fi preot fusese inginer
feroviar. Era considerat de toţi un preot foarte învăţat şi, altfel,
bine intenţionat. Eu făceam parte dintr-un şir de studenţi teologi cu
inima ortodoxă – dar, până la urmă, toţi în afară de mine au ajuns
clerici greco-catolici… Preotul de care v-am zis îi critica în faţa mea
pe studenţii care trecuseră înaintea mea pentru practică: de ce îşi fac
aşa de multe cruci, de ce umblă în rasă, de ce au barbă etc. – de
altfel, în Facultate ni se interzisese să purtăm barbă. Mi-a vorbit
despre „greşelile” lor, iar apoi mi-a arătat cum slujea el însuşi. Nu
vreau să îl judec, dar a făcut Proscomidia în 21 de secunde! (În Biserica Ortodoxă, Proscomidia – slujba de pregătire a pâinii şi vinului pentru Euharistie – ţine între 20 şi 45 de minute).
Eu stăteam în spatele lui şi număram secundele; el a căutat între
prescurile pe care le avea, să vadă care este mucegăită şi care nu, a
luat una care era mai puţin mucegăită şi a pus-o pe Disc; a mai pus vreo
patru-cinci bucăţi de prescuri alături de ea – şi, cu asta, gata
Proscomidia!…
- Aţi mai văzut şi la alţi preoţi greco-catolici să facă astfel Proscomidia?
- Da, am mai văzut Proscomidie făcută şi
în… 30 de secunde! Ei îl pomenesc pe cel care a plătit Liturghia, se
roagă pentru el, pentru sănătatea lui; nu prea pomenesc şi pe alţii, aşa
cum facem noi, ortodocşii. Pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi scot
şi ei miride, dar trec foarte repede prin rugăciuni…
Dar în ce a constat încercarea acelui
preot de a mă „reeduca”? S-a oferit să mă ducă la parohii unde preoţii
aveau fete, ca să le văd şi să-mi găsesc o soţie. I-am spus: „Dacă aveţi
benzină, mergem, de ce nu?…” După ce am urcat în maşină, a început, de
la primul metru al călătoriei până la ultimul, să îmi spună că
ortodocşii şi Ortodoxia nu-s buni de nimic; îi ponegrea cu tot ce-i
venea în minte pe ortodocşi. Nu ne auzea nimeni altcineva, iar el îmi
vorbea întruna: că episcopul cutare a făcut asta, cum se comportau
colegi, prieteni de-ai mei care făceau practica la el etc. Mi-a zis: „Tu
eşti băiat frumos, dar când vorbesc împotriva Ortodoxiei, nu mai
zâmbeşti. De ce?” În fiecare săptămână mergeam cu el undeva, prilej ca
să fiu supus unei „reeducări” sistematice. Reeducarea se făcea în
maşină, în grădină, la birou – oriunde mă prindea!
- Aşadar, „reeducarea” consta îndeosebi în a-i defăima pe ortodocşi?
- Exact. Teologic vorbind, respectivul
preot nu s-a legat de nimic din cele ale Ortodoxiei, pentru că nu prea
era în temă – mai mult îi ponegrea nominal pe ortodocşi. M-a întrebat
dacă mă deranjează că vorbeşte de rău Ortodoxia. „Părinte”, i-am răspuns
eu, „mie îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe alta tot ce îmi spuneţi
împotriva Ortodoxiei.” Am crezut de mai multe ori că va face atac de
cord – se enerva foarte tare văzând că nu mă poate convinge…
Dar ce a reuşit în cele din urmă să obţină de la mine? Mi-a întărit doar convingerea că eu nu vreau să fiu un preot aşa ca el.
M-a pus să ţin o predică; eu m-am pregătit din lucrările Sfinţilor
Părinţi, le-am vorbit credincioşilor şi din Proloage – şi am văzut că
aceştia nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Atunci mi-am zis: „Ce caut eu
printre ei? Eu tot timpul mă pregătesc din tezaurul Ortodoxiei! Ce să
mai caut eu printre catolici, că n-am nici o treabă cu ei…”
- Aţi fost nemulţumit de ceea ce aţi învăţat în facultatea greco-catolică?
- Am învăţat teologie catolică după cărţi
germane de dogmatică, traduse în limba maghiară. Trebuie să vă zic că
teologia germană este foarte greu de înţeles, mai ales când este vorba
de traduceri. Nu există o dogmatică greco-catolică scrisă de unguri. Noi
am învăţat teologie romano-catolică, dar am avut şi ore de teologie
ortodoxă: dogmatică, ecleziologie, istoria dogmaticii etc. E adevărat,
ortodocşii nu erau prezentaţi ca eretici, ca rătăciţi (după Conciliul
Vatican II nu se mai vorbea astfel), ci era o deschidere spre Ortodoxie –
dar nu ni s-a predat teologia ortodoxă ca adevăr, ci aşa, ca să
înţelegem ritul bizantin, simbolurile şi celelalte…
- Puteţi detalia puţin subiectul?
- Ni s-a prezentat teologia ortodoxă ca
materie – şi atât! Ce era frumos şi mai adânc în ea nu ni s-a prezentat,
ci doar până la un punct, pentru că noi eram catolici. Ni se prezenta o teologie a minţii. Aşa se preda atunci, acum nu mai ştiu cum se face…
Între timp, am citit o carte a părintelui
Placide Deseille, doctor în teologie dogmatică, fost teolog
romano-catolic, care a trecut la Ortodoxie – s-a botezat în Sfântul
Munte Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, şi a fost făcut acolo monah,
apoi hirotonit preot şi trimis înapoi în Franţa. Şi spune în cartea lui
că între biserica catolică actuală şi Biserica primară (aşa cum era până
la 1054) nu mai există nici un lucru comun, doar instituţia Papei,
pentru că în rest totul s-a schimbat după 1054. Romano-catolicii şi-au
schimbat ecleziologia, n-au rămas credincioşi învăţăturii Sfinţilor
Părinţi aşa cum au rămas ortodocşii. Au schimbat toate şi au ajuns la
erezii. Văzând acestea, am început să mă gândesc: „Dacă biserica
romano-catolică – din care facem parte noi, greco-catolicii, care slujim
în ritul ortodox, dar totuşi suntem catolici – nu e Biserica lui
Hristos, atunci ce este?…” Greco-catolicii cred că poţi trăi în rândul
bisericii catolice ca ortodox, cu inimă ortodoxă. Pentru mine acesta a
fost un lucru de neînţeles: Cum se poate să fim ortodocşi într-o
comunitate catolică care nu e Biserica lui Hristos. Ce legătură avem noi
cu ei?…
- Cum văd greco-catolicii acest
compromis? Se gândesc să fie în inimă ortodocşi, dar cu trupul să
participe la slujbe greco-catolice?
- Unii dintre ei zic că îl recunosc pe
Papă doar în spirit de ascultare, în sensul că el e conducătorul, doar
atât – mai mult ca să-i lase în pace.
- Cum vedeţi întoarcerea Apusului la Ortodoxie?
- Impresia mea e că situaţia în Apus este foarte gravă şi în cădere continuă. Se pune aşa mare preţ pe ecumenism pentru că Papalitatea simte că pierde tot mai mult teren şi vrea să dea impresia că situaţia stă exact invers. De
exemplu, în sânul popoarelor din Europa care au fost cândva catolice
acum mai sunt foarte puţini catolici – oamenii de rând nu mai sunt cu
totul de acord cu Roma, nu sunt catolici convinşi.
În Apus are deja loc o întoarcere la Ortodoxie, dar nu în masă, ci personal! Mulţi
dintre colegii mei de liceu au trecut la Ortodoxie. Ştiu că au trecut
mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut şi în facultatea de la Budapesta;
ei au avut curajul să îşi asume nu numai frumuseţea cultică a
Ortodoxiei, ci şi esenţa ei. De fapt, acesta este momentan marele
pericol pentru greco-catolici. În Ungaria, ei au restaurat acum
tipiconul, noul episcop greco-catolic slujeşte ca şi Patriarhul
Moscovei, după ritul ortodox; dar învăţătura catolică o respectă, în
vreme ce asceza, posturile ortodoxe – nu… N-au vrut să primească toate
cele ale Ortodoxiei, iar credincioşii nu sunt obişnuiţi cu ele. Am văzut
că multora le-a plăcut Ortodoxia numai din afară: să
avem barbă, dulamă, veşminte frumoase. Dar ia să presupunem că Roma nu
ne va mai da bani, că ar trebui să postim mai aspru – ei, asta e mai
greu!
- Consideraţi asumarea ortopraxiei, a vieţii de nevoinţă şi rugăciune, ca fiind specifică Ortodoxiei?
- Eu aşa am simţit. Am fost învăţat în
şcoală că şi catolicii au har, au Sfinte Taine, că sunt Biserica lui
Hristos, doar că această Biserică are doi plămâni – Ortodoxia şi
Papismul… Dar, mă gândeam eu, ortodoxia (dreapta credinţă) şi ortopraxia
(dreapta făptuire) înseamnă unul şi acelaşi lucru – fără una nu există
cealaltă; deci, dacă noi, catolicii, nu avem dreaptă făptuire, cum putem
avea dreaptă credinţă? Eu sunt de părere că dacă vrem să facem toate aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm Ortodoxia, responsabilitatea sa – nu doar frumuseţea exterioară, ci şi greutatea sa: asceza şi toate celelalte, care să fie baza, şi pe acestea să ne zidim sufletele noastre. N-am văzut la greco-catolici tendinţe spre ortopraxie; ei momentan au praxis (fac fapte bune), dar nu au ortho (adică nu au dreapta credinţă). Aşa că mi-am spus: „Nu mai aştept până se vor schimba lucrurile, ci plec!”
- Ce îi ţine pe greco-catolici legaţi de Roma?
- Mă gândesc că obişnuinţa, teama, dar şi dorinţa de a nu pierde o siguranţă la nivelul acestei lumi: bunăstarea, comoditatea – cred
şi că îşi zic: „E bine şi aici, în catolicism”. Cred că sunt şi foarte
supravegheaţi de Roma: cardinalii vin şi pleacă, tinerii merg la Roma la
studii – totul e bine organizat şi e greu să te rupi de ei. Poate peste
zece ani lucrurile se vor schimba, dar eu n-am putut aştepta zece ani.
N-am avut cum, n-am avut linişte să fac aşa ceva. Am zis că, chiar dacă
va fi mai greu, chiar dacă va fi scandal, eu voi trece la ortodocşi…
- Părinte Rafail, după ce aţi trecut
de la dragostea de ortopraxie la trăirea vieţii ascetice, având puţini
credincioşi şi lipsuri materiale, s-a schimbat ceva? Aţi simţit cumva că
slăbiţi în credinţă, datorită lipsurilor materiale – sau, dimpotrivă,
v-aţi întărit în credinţă?
- Trebuie să vă spun că, de când sunt
cleric ortodox, n-am cunoscut lipsă! Nici eu, nici soţia… Chiar dacă nu
am salariu de la biserică, Dumnezeu mi-a ajutat din belşug şi nici nu ne
punem probleme e felul: „Vezi, ai trecut la Ortodoxie şi uite ce greu
îţi este!” Nu. Dumnezeu a văzut că noi am dat ceva şi El a binecuvântat
şi înmulţeşte pâinea şi toate cele de trebuinţă pentru casa noastră.
Acum am linişte sufletească, mă simt fericit şi nu îmi trebuie mai
multe!
A consemnat Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu
Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”
