Dynamic Glitter Text Generator at TextSpace.net
Multi-styled Text Generator at TextSpace.net
Se afișează postările cu eticheta popas pentru suflet. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta popas pentru suflet. Afișați toate postările

joi, 7 septembrie 2017

Cugetare

Privesc la cerul ce s-asterne,
Iar gandul trece peste zare
Lasand in urma umbre terne,
Dorind lumina cu ardoare.

Astept ca mielul la taiere,
Ca Cel ce e Frumos si Bun
Sa rupa lantul cu putere,
Pacatele sa fie scrum.

Iar aurul ce mi l-a dat
Sa-l lamureasca-n foc si para,
Sa-mi scoata sufletul pradat
Ce l-am pierdut ca pierde vara.
Read more >>

joi, 31 ianuarie 2013

Mii de Cutii


Read more >>

Crâmpeie de viata


Read more >>

duminică, 16 decembrie 2012

Cuvant de intelepciune al Parintelui Arhimandrit Marcu Manolis (19 august 1937 -16 aprilie 2010)



Părintele Marcu a zis:
” Viaţa duhovnicească este să păşeşti pe zăpadă şi să nu laşi urme “.
” Ascultarea înseamnă viaţă, iar neascultarea  înseamnă moarte “.
” Cea mai bună lecţie de Ortodoxie sunt sinaxarele Sfinţilor.Aici, credinţa dreaptă şi fapta pe măsură, care ajunge la martiriu.Noi nu cunoaştem primejdia martiriului, dar trebuie să lucrăm martiriul conştiinţei având ca îndrumători pe Sfinţi “.
” Nu e posibil să refuzi ajutorul aproapelui tău, lucru care nu se întâmplă fără jertă.Ajutorul însă nu trebuie să îl dai cu nemulţumire, cu sprânceana ridicată şi discriminatoriu (pe criterii economice, sociale). Toţi sunt fiii lui Dumnezeu, fraţi întru aceluiaşi tată şi robi ai unui singur Domn “
” Harul lui Dumnezeu sprijină în greutăţi”.
” Nimeni, om iubit sau duşman, nu e nimic altceva decât pământ, de aceea să evităm exagerările”.
” Bolile şi nenorocirile cad asupra noastră, dar trebuie să le înfruntăm cu răbdare. Sunt prilejuri de sfinţire , oricât ar fi de insuportabile “.
Şi când extenuaţi spuneam că nu mai suportăm, cu durere ne declara: „V-a părăsit harului lui Dumnezeu”. Atunci ne veneam în fire şi auzeam continuarea: „Rugăciune, copilul meu, rugăciune”.
” Cine suntem noi ca să îi judecăm pe ceilalţi?Toleranţa este semn al sfinţeniei “.
Sursa: aici
Read more >>

duminică, 6 mai 2012

Sandu Tudor - "Sa crezi, frate, tot ce se va spune rau despre mine. Am fost un pacatos"


__.

Sandu Tudor - "Sa crezi, frate, tot ce se va spune rau despre mine. Am fost un pacatos"

Sandu Tudor  - "Sa crezi, frate, tot ce se va spune rau despre mine. Am fost un pacatos"
 
* 50 de ani de la moartea monahului-poet al "Rugului Aprins" * 

Aventura si sfintenie

Rar gasesti un om care sa fi trait atat de intens viata, cu placerile si multele ei amagiri de tinerete. Capabil de gesturi extreme, dar si de sfinte fulgerari de regret, Sandu Tudor refuza orice lauda sau judecata pripita, ramanand pe mai departe o enigma, un caz greu si complicat. Cand vine vorba despre marele monah de mai tarziu, e bine sa fii precaut. Observi si recunosti de departe trasaturile lui expresive - trasaturi de actor care stie sa pozeze in fata aparatului de fotografiat. Admiri privirea mandra si plina de incredere in sine, asa cum admiri calitatea impecabila a costumului de tweed englezesc,
fara a sti insa vreodata care era chipul lui cel adevarat - omul frumos, ambitios si elegant din tinerete, sau batranul intelept, tragic si profund, cum il arata o fotografie facuta cu putin timp inainte de arestarea si moartea lui de martir, in penitenciarul de maxima securitate de la Aiud.
Asculti marturii uimitoare despre el. Ii citesti biografia plina de aventuri, de caderi si convertiri miraculoase. Te minunezi si il admiri, dar pe cat incerci sa-l intelegi, pe atat te adancesti in mister si nedumerire. Parintele si creatorul "Rugului Aprins" apare mereu incomod si surprinzator, precum deciziile din viata lui - cea mai importanta fiind sa-si vanda intreaga avere si sa se calugareasca, dupa ce, inainte de a se prabusi cu avionul lui personal, un inger l-a purtat pe palme, lasandu-l usor pe pamant, fara nici cea mai mica zgarietura.
Poet, gazetar, pamfletist, teolog, calugar, preot, duhovnic, isihast si martir, Sandu Tudor a fost in multe omul contrastelor extreme - omul slabiciunilor omenesti, dar si al sfinteniei duse pana la sacrificiu, pana la jertfirea de sine. Cine pretinde ca l-a cunoscut si l-a inteles cu adevarat ori minte, ori nu stie ce spune.



Minunea din temnita Aiudului

De-a lungul vietii a schimbat mai multe infatisari, mai multe stari sufletesti si mai multe nume: Alexandru Teodorescu, fratele si rasoforul Agathon sau ieroschimonahul Daniil. Sandu Tudor e pseudonimul lui de poet si ziarist temut, admirat si hulit deopotriva.
Sandu Tudor -
Sandu Tudor si Alex Mironescu
Om dedat placerilor si mondenitatilor bucurestene. Om bogat, cu multe proprietati si blocuri situate chiar in centrul Capitalei. Om lumesc si barbat chipes, ca un actor hollywoodian, atragator si trufas, trecut inca de tanar prin experienta a trei casatorii esuate.
Ieroschimonahul Daniil e opusul total al lui Sandu Tudor. E numele lui de preot si de mare duhovnic; nume de staret la misterioasa manastire Rarau din Bucovina si, mai ales, nume de martir - de om care nu a murit, ci, asemenea unui sfant, s-a lasat omorat, dupa ce a savarsit una din marile minuni petrecute in puscariile comuniste, asa cum marturiseste parintele Augustin, de la Manastirea Aiud. Parintele Daniil a fost bagat intr-o iarna la celula numita "Alba" sau "Frigiderul", cum i se mai spunea, la temperatura de -20 Celsius. Era o celula fara geamuri, cu multe gunoaie, umezeala si mucegai inghetat peste tot. Acolo erau bagati toti incomozii regimului, toti cei care trebuiau sa moara. Parintele Daniil a fost aruncat in celula cu un medic, foarte bun prieten de-al sau. Dupa ce gardienii au ferecat usile, pentru a se implini pedeapsa celor 8 zile de recluziune totala, parintele Daniil a privit in jur, a cumpanit, s-a scufundat in tacerea adunata a unei rugaciuni, dupa care, cu o liniste venita parca de pe alta lume, s-a asezat pe burta, cu mainile intinse in semnul Sfintei Cruci, cu fata in toata mizeria de acolo, si i-a spus doctorului deopotriva bland si poruncitor: "Pune-te pe mine!". Doctorul s-a asezat cu spatele pe spatele lui, in aceeasi pozitie de Sfanta Cruce, iar parintele i-a spus asa: "Doctore, nu mai spui nimic altceva, decat numai atat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul"".
Sandu Tudor -
Atras, inca de tanar, de mediul monahal
Doctorul a facut asa cum i-a cerut parintele, gandindu-se la minunatul sau gest de sacrificiu, prin care il proteja, dar si la inutilitatea lui (era limpede ca aveau sa moara amandoi, in decursul acelor opt zile de pedeapsa), cand, deodata, dimpreuna cu rugaciunea si numele lui Iisus rostit de buzele lui invinetite de frig, s-a cutremurat parca pamantul si o lumina orbitor de stralucitoare a cuprins toata celula. Insotita de o liniste si impacare aproape nepamanteana, lumina a inceput sa creasca in intensitate si sa pulseze in nuante de armonie aproape sonora, de pace interioara si fericire, in timp ce o caldura blanda si invaluitoare venea de peste tot. Nu a trecut mult timp (o ora, doua sau trei), cand usile "Albei" s-au deschis si gardienii s-au grabit sa-i ridice de jos pe cei doi detinuti, cu brutalitate. Fara sa inteleaga prea bine ce se intampla, doctorul s-a supus ordinului si a revenit in celula, unde, spre marea lui uimire, a aflat de la colegii de temnita ca nu statuse doar cateva ore la "Alba", cum credea el, ci rezistase in "celula mortii" 8 zile intregi, mai mult de o saptamana - fara apa, fara mancare, fara somn si fara nimic gros de imbracat, intr-o ghetarie de -20gr. Celsius.

Plangea el, plangeau si taranii bucovineni

Ca sa intelegi ceva din destinul ieroschimonahului Daniil, trebuie sa te imbraci o clipa cu straiele lui ponosite si sa-ti potrivesti pasii tai cu pasii lui. Nu e suficient sa reiei anecdotic legamantul de a se calugari, facut de tanarul Sandu Tudor sub cupola instelata a Athosului, sau sa pomenesti de salvarea lui miraculoasa din accidentul de avion. Nu e suficient sa rasfoiesti ziarele vremii (Gandirea sau Floarea de foc), in care a publicat sute de articole, nici sa-i citesti cartile de memorii.
Sandu Tudor -
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor
Ca sa ti-l apropii pe ieroschimonahul Daniil, mai bine e sa mergi la manastirea Antim, sa-l cauti si sa intrebi de novicele Agathon care, in urma cu zeci de ani, in linistea si tihna turlei sau a Bibliotecii sinodale se intalnea cu marii teologi si carturari ai "Rugului Aprins": Sofian, Ghius, Vasile Voiculescu, Staniloae, Anania, Scrima, Petroniu, Braga, Anton Dumitriu, Alexandru Mironescu sau Ioan Kulaghin. Sa stai si sa-i asculti pe oamenii care l-au cunoscut, trecuti, si ei, intre drepti, cum a fost parintele Adrian Fageteanu, care isi amintea cum tanarul rasofor Agathon, chiar in altar si in timpul slujbei fiind, tasnea uneori de la locul lui si, cu un creion pregatit din vreme, scrijelea infrigurat pe o bucata de hartie ganduri sau capete de versuri ce ii treceau in acel moment prin minte. Sau cum a fost Andrei Scrima (cel ce l-a numit pe prietenul Agathon "octava adevarului") sau parintele Petroniu de la Muntele Athos, care, elev la Seminarul de la Cernica, il asculta pe Sandu Tudor cum predica cele sfinte sub un nuc batran, asemenea "lautarului cu capul plecat pe alauta, rapit de frumusetea cantarii, cu care voia sa atraga toata luarea aminte asupra dumnezeirii si a rugaciunii celei de gand".
La atatia ani distanta de la disparitia sa, Sandu Tudor mai starneste si astazi amintiri, regrete si evocari infrigurate de emotie, incat nu poti sa nu gandesti ce prezenta de foc trebuie sa fi fost. Ce lumina vulcanica si stralucitoare aducea cu sine, de vreme ce fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plamadeala, si-l aminteste ca pe "un continuu scandal al adevarului", un predicator care "cand credeai ca a terminat de vorbit, abia atunci incepea", in timp ce "taranii bucovineni stateau cat stateau, oboseau, se asezau in genunchi, ca sa se mai odihneasca, dupa aceea oboseau si genunchii, si atunci se asezau pe sezut, asa, pur si simplu, mai ales femeile, in timp ce el nu obosea niciodata. Continua sa predice, sa pomeneasca despre calea Mantuirii si sa evoce stralucirea sfantului din ziua aceea, cand si incepea sa planga. El chiar traia evenimentul. Traia ca nimeni altul. Traia si se ruga vorbind... Plangea el, plangeau si ei, taranii bucovineni, care il sorbeau din priviri".
Sandu Tudor -
Fotografiile din dosarul de securitate

Intre cele doua imagini contrastante - imberbul polemist de la Gandirea si staretul muntelui Rarau privind aparatul de fotografiat de parca si-ar fi privit drept in ochi sfarsitul, isi face loc o a treia; imaginea insufletita de marturia unui coleg de celula, care isi amintea cum, inainte de a fi izbit cu capul de treptele din spalatorul de la Aiud, parintele Daniil l-a apucat de mana si i-a zis soptit, la ureche: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rau despre mine sa crezi, ca am fost un mare pacatos!". Ce cuvinte si ce smerenie de sfant! Fie si numai pentru atat, ar trebui sa ne inchinam la icoana suferintei lui Sandu Tudor-Daniil, ucis in 1962 la Aiud, fara nici o vina.

Apostolul muntelui Rarau

Nu trebuie sa avem nici o indoiala - parintele Daniil si-a cunoscut sfarsitul. A discutat indelung cu clipa care il astepta. A cantarit-o si i-a verificat consistenta. A interogat-o usor si a incercat sa vada cat de hotarata este, dar fara alt gand - fara sa ceara ceva sau sa se targuiasca vreun moment. Stia prea bine ca va fi arestat, asa cum stia ca nu va mai iesi viu din inchisoare. Stia totul si, prin urmare, a parasit muntele, coborand la Bucuresti, la Alexandru Mironescu - bunul sau prieten (si el intelectual convertit), unde il vor gasi oamenii Securitatii. Simtea ca decizia era deja luata si nu dorea sub nici un chip ca spatiul sacru de la Rarau sa fie pangarit de cizmele si brutalitatea soldatilor. Pentru parintele Daniil, Raraul era centrul lumii; era al cincilea punct cardinal. El, ca preot si duhovnic, se putea misca, atragand raul asupra lui - Raraul, nu. Ca "Apostol al inaltimilor", cuviosul Daniil trebuia sa protejeze muntele, sa-l apere cum stia el mai bine. Trebuia sa tina curat acest loc de rugaciune si intreaga lui comoara - cele 13 icoane facatoare de minuni, 6 icoane izvoratoare de mir si 7 cu lumina cereasca.
Sandu Tudor -
Manastirea Rarau

Asa era parintele Daniil - vazator cu duhul. A trebuit sa se intample tot ce s-a intamplat, ca cei ce l-au cunoscut sa-si dea seama ca pentru el timpul era un geam. Vedea totul prin el. Vedea cum obstea de la Rarau se va destrama dupa 1958, iar el va fi smuls din munte, pentru a fi aruncat in adancurile pamantului, de unde nu se va mai intoarce decat in clipa in care obstea manastirii va fi innoita si se va naste a doua oara. Atunci si numai atunci va reveni in "pacea si maretia muntelui Rarau", aratandu-se tuturor celor care vor dori sa-l vada, asa cum s-a si intamplat, intr-un sfarsit de martie 2002, cand staretul Ioan de la Rarau a trait aievea minunea. "In plina noapte, deasupra manastirii Rarau, cerul a pornit dintr-o data sa arda mocnit. Era ca jarul in vatra. Era incandescent. Stea langa stea si lumina langa lumina. Ghirlande si ciorchine. Candelabre si lumanari palpaitoare, ca cele aprinse la pangar. Era aproape miezul noptii si, daca aruncai acul in iarba, il vedeai poate mai bine ca ziua. Apoi, dintr-o data, un brau de lumina s-a apropiat din partea dreapta, peste curtea si turla bisericii, catre hotarul de apus al manastirii. Un brau lat cam de jumatate de metru. Un brau aruncat spre inaltul cerului, care s-a desprins intr-un tarziu in mii si mii de alte lumini. Facandu-ne cruce si putin speriati, cu totii am vazut cum trec prin brau, de trei ori la rand, 7-8 lumini (sau ce-or fi fost), care s-au imprastiat si mergeau asa, parca jucandu-se pe cer. Intr-o secunda era disparuta lumina, intr-o secunda trecea in partea cealalta si din toate partile tasneau prin braul de lumina forme si dare minunate. Trei nopti la rand a tinut spectacolul acesta. Trei zile, in chipul Sfintei Treimi. Multi au zis ca e un semn spre pocainta. Altii, ca ar fi Acoperamantul Maicii Domnului, care, ca la Vlaherne, a acoperit lumea cu Sfantul ei Omofor... Eu insa zic altceva. Pe cer, in noaptea aceea, s-a aratat "Apostolul Raraului", parintele Daniil. S-a aratat in dragostea lui catre noi. O dragoste si un dor pe care nu-l pot cuprinde nici stelele in maretia lor cosmica. Asa am simtit - era el. Era cum il stiam. Pasare de noapte. Noaptea era ziua lui. Cand te duceai la el, vedeai mereu lampa aprinsa la geamul sau. Nici nu ajungeai la treptele chiliei, ca el si deschidea usa. Noi mergeam prin iarba desculti, ca era vara, dar el auzea fosnetul si ne-o lua inainte: "Ce-i fiule?". Stia in rugaciune cine vine si pentru ce. Era un monah desavarsit. Cand facea o rugaciune, se si implinea. Iti punea mana pe cap, iti facea o dezlegare si gata. Dintr-o data, totul era foarte bine. Totul disparea - si ganduri, si pofte, si dureri ale trupului. In urma lui nu ramanea decat o dara de miere. Mila si dragostea lui Dumnezeu".

*
Cei care l-au cunoscut stiu: nimeni nu se compara cu staretul Raraului, parintele Daniil. Cu el, totul parea simplu, fierbinte si direct, ca vorbele acelea pe care, uneori, foarte rar, se intampla sa le rostesti cu toata convingerea, din chiar adancul inimii tale. In tot ce facea, parintele era o flacara si un vartej colosal de energie. Degeaba incerci sa-l intelegi, sa te pui in locul lui. Nu ai cum. Nu ai nici harul si nici arderea lui spirituala. Ca sa-l intalnesti si sa stai de vorba cu parintele Daniil, iti ramane o singura cale - sa-i rostesti numele si sa astepti. Nu trebuie sa-l cauti nici la Aiud, nici la Rarau. Daca ingaduie Domnul, vine el si te gaseste. Te cerceteaza de la distanta, poate iti incearca uneori si rabdarea, pentru ca apoi sa te imbratiseze parinteste si sa-ti dea o ultima lectie de smerenie, soptind ca in curtea inchisorii din Aiud: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Sa crezi, frate, tot ce o sa auzi rau despre mine. Am fost un pacatos". 
 
 
 
 
Read more >>

sâmbătă, 28 aprilie 2012

SMERITA CUGETARE - Sfântul Ignatie Briancianinov

Ieromonah Ioan Danci:

"SMERITA CUGETARE


[…] <<Smerita cugetare>> pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci când viciul îsi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci când virtutea se înfatiseaza privirilor sale în sfânta ei simplitate, în sfânta si neclintita supunere fata de Evanghelie. Nimic nu este atât de vrajmas smereniei lui Hristos ca „smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savârsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamântul unei fatar­nice slujiri lui Dumnezeu. Daca vom privi neîncetat la pacatul nostru, daca ne vom stradui sa-l vedem în amanuntimea lui, nu vom gasi în noi însine nici o virtute, nu vom gasi nici smerita cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata si sfânta virtute; asa îsi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara înfrânata; asa se ascunde, prin catapeteasma, Sfânta Sfintelor de privirile gloatei. Adevarata smerita cugetare înseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gândi evanghelic.[…]
Smerenia este viata cereasca pe pamânt. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenumaratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu lepadare de sine, vederea adâncului pierzaniei în care a cazut neamul omenesc, iata semnele nevazute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul-Om. Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede în sine multa trufie. Ea se îngrijeste sa afle toate ramurile acesteia; aflându-le, descopera ca înca au mai ramas foarte multe de aflat. Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica îl numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele covârsitoa­re si mai ales pentru adânca lui smerenie, parinte pur­tator de semne si purtator de Duh, a spus în înaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavârsit om are în sine ceva trufas. Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai înalta treapta a desavârsirii crestine, a trait într-o vreme îmbelsugata în sfinti, l-a vazut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavârsit pe deplin si în adevaratul înteles al cuvântului. Smerenia cea mincinoasa se vede pe sine smerita: se mângâie în chip caraghios si jalnic cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.[…] Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plânsul este semnul smere­niei, glasul ei. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine si desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia inimii.[…]
Smerenia mincinoasa orbeste omul în asa hal, ca îl sileste nu numai sa creada ca e smerit si sa dea de înte­les celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, pro­povaduind-o cu mare glas. („Urmarea lui Hristos”, cartea 3, cap.2). Amarnic îsi bate joc de noi minciuna atunci când, amagit fiind de ea, o recunoaste drept adevar.[…]
Voiesti a dobândi smerenia? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salaslui în inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfânta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos. Începutul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus decât toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfârsitul si desavârsirea ei este dragostea lui Hristos. Smerenia nu se mânie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa în voia întristarii, de nimic nu se înfricoseaza. Poate, oare, sa se lase în voia întristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel care vede în acestea mijlocul mântuirii sale? Bineplacutii lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâlharului celui cu buna pricepere care a fost rastignit alaturi de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obisnuit sa spuna: Cele vrednice dupa faptele noastre luam; pomeneste-ne, Doamne întru împaratia Ta (Lc. 23, 41, 42). Orice necaz ei îl întâmpina prin recunoasterea faptului ca sunt vrednici de el.[…]
Trufia este semnul neîndoielnic al omului desert, rob al patimilor, semnul sufletului în care nu are nici o intrare învatatura lui Hristos. Nu judeca pe om dupa cele din afara ale sale; nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este smerit. Nu judecati dupa înfatisare, ci dupa roadele lor îi veti cunoaste (In. 7, 24; Mt. 7, 16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. Stiu eu trufia ta si rautatea inimii tale (l Împ. 17, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat marturie pentru David: Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el (Ps. 88, 21). Nu cum va cauta omul va vedea Domnul: caci omul va cauta la fata, iar Dumnezeu va cauta la inima (l Împ. 16, 7).
Judecatorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fatarnic si josnic, care cauta sa fie pe placul oamenilor, în vreme ce el este un hau al slavei desarte. Dimpotriva, acestor judecatori nestiutori le pare tru­fas cel care nu cauta laude si rasplatiri de la oameni, si de aceea nu se târaste înaintea oamenilor, ci este sluga adevarata a lui Dumnezeu; acesta a simtit slava lui Dumnezeu, care se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a întors de la ea si ochii si mirosul sufletului sau. „Ce înseamna a crede ?“, a fost întrebat un mare bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: „A crede înseamna a petrece întru smerenie si mila”. Smerenia nadajduieste în Dumnezeu, nu în sine si nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai acestei lumi numesc asta trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamântesti; în ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neînvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfânta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii.[…]
Tu, care te numeri printre mai marii pamântului, ia seama: înaintea ta se târasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce îsi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapânit de slava desarta: acesta, pe cât este de umil înaintea celor mai mari, pe atât este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici. Pe cel stapânit de slava desarta îl vei cunoaste dupa deosebita înclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. […]"

Sfântul Ignatie Briancianinov
Read more >>

miercuri, 25 aprilie 2012

Marele Duhovnic Justin Pârvu despre Marele Duhovnic Arsenie Papacioc


Marele Duhovnic Justin Pârvu despre Marele Duhovnic Arsenie Papacioc



Părinte, am vrea să le adresaţi câteva cuvinte de încurajare ucenicilor Părintelui Arsenie Papacioc, care a trecut la Domnul, lăsând în urmă o mulţime de credincioşi văduviţi de duhovnicul lor.
Părintele Arsenie a fost un suflet ales şi s-a remarcat încă din copilăria lui. Ales s-a arătat şi în perioada tinereţii, şi cu atât mai mult la bătrâneţe şi la sfârşitul lui fericit. Rămâne o personalitate cu o deosebită importanţă atât pentru neamul nostru, pentru ţara noastră, cât şi pentru Biserica noastră Ortodoxă. A fost aspru în cuvânt, dar şi vindecător în acelaşi timp. A fost necruţător cu păcatul, a fost omul care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „a mustrat cu timp şi fără de timp”. A fost omul care a aprins lumina slujirii şi mărturisirii în întunericul cel mai adânc al lumii ateiste. Părintele Arsenie a trăit ca un mărturisitor, a murit ca un mucenic şi vieţuirea lui arată că a fost ales încă din pântecele maicii sale, devenind un mare ascet al vieţii noastre creştine, un călugăr trăitor cu viaţă cuvioasă. Toată lucrarea săvârşită de părintele Arsenie nu poate pieri, ea rămâne peste veacuri pentru toţi ucenicii lui, aşa că noi nu trebuie să regretăm trecerea sa la Domnul – ne mâhnim ca oameni, ne tulburăm sufleteşte din pricina lipsei lui, dar să ne bucurăm cu duhul, pentru că el ne asigură cu rugăciunile sale, de dincolo, poate mai mult decât dacă ar fi printre noi, în trup.
Cât despre mine – nu l-am cunoscut direct, nu l-am întâlnit în puşcărie pentru că atunci când eram eu într-o parte, el era în alta, când eram eu la Aiud, părintele era la Jilava, când eram eu pe la Gherla, părintele era pe la Aiud, aşa că nu am putut să mă găsesc cu dânsul direct, dar gândul că era în mijlocul nostru, pentru mine era un sprijin, atât pentru viaţa călugărească, cât şi pentru cea de luptători ai unui neam. În închisoare îl ştiam prezent acolo şi ne simţeam bine apăraţi de orice rău. La plecarea lui, parcă mi s-a pierdut toiagul bătrâneţilor mele, am simţit un gol foarte mare în suflet. Nu am în cine să mă sprijin acum decât numai în rugăciunile lui şi în dragostea lui faţă de ţara aceasta, de neamul acesta.
Părintele Arsenie a fost într-adevăr un copil cu mult neastâmpăr de mic. L-a ros dragostea de ţară şi de neam. Din toată activitatea şi gândirea lui nu a lipsit niciodată lupta de apărare a neamului. De aceea şi astăzi, eu îl consider că este un protector cu rugăciunile sale, asupra noastră, asupra ucenicilor lui şi a tuturor românilor. Noi trebuie să ştim că prezenţa lui acolo este mai importantă decât aici. Cu rugăciunile sale, cu rugăciunile tuturor camarazilor lui de luptă şi ale tuturor mărturisitorilor, formează un zid de apărare împotriva mâniei tuturor opritorilor acestui neam şi ai credinţei ortodoxe. Aşa încât eu mă rog împreună cu toţi colegii mei, cu toţi camarazii mei cu care am vieţuit împreună, indiferent în ce punct ne găsim, dar simţim acelaşi lucru: să ne ocrotească, să ne apere mai departe, să ne călăuzească cu harul său pe noi, care ne vom întâlni îndată cu dânsul şi vom da acolo „raport de şedinţă” pentru integritatea şi unitatea ţării noastre care este aşa de bântuită de toate fărădelegile, şi ale materialismului şi comunismului, şi ale păgânismului şi din Răsărit şi din Apus.
Suntem o ţară ortodoxă care le stăm ca un os de peşte în gât tuturor. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul Sfinţilor şi al Mărturisitorilor, nădăjduim să mergem mai departe şi cu nenorocirea aceasta mare, care s-a abătut acum în ţara noastră, invazia cipurilor.

extras din Interviul cu Parintele Justin: “Acum a venit vremea sa ne mantuim pe furis”,
din revista ATITUDINI, nr. 18
Read more >>

marți, 10 aprilie 2012

Darul discernământului: Diaconul român

                                                 Darul discernământului: Diaconul român



Printre nenumăraţii oameni ce se spovediseră părintelui Sava Duhovnicul era şi un diacon român. De tânăr venise la Muntele Athos, vieţuind aspru în pustie, nu foarte departe de schitul Sfânta Ana Mică. Într-o zi, întristat foarte, diaconul îi spuse părintelui Sava:
- Părinte, rogu-te, nu uita mâine, la Sfânta Liturghie, s-o pomeneşti pe maica mea care-a murit acum trei zile.
Aceste cuvinte „au lovit” auzul părintelui Sava ca nişte cuvinte ce trădau biruinţa diavolului. Bătrânul părinte, ce avea darul discernământului, se tulbură şi cugetă în sinea sa: „Aici duşmanul «a gătit» o mâncare foarte rea. Vicleanul! Cu câtă pricepere rătăceşte şi-ntunecă mintea făpturilor lui Dumnezeu!”
Fără a-şi manifesta în vreun fel neliniştea, încercă să dibuie locul unde se sălăşluise răul.
- Ia spune-mi mai limpede, fiule, ce s-a întâmplat. Mâine se împlinesc trei zile de la moartea mamei tale. Adică s-a strămutat la cele veşnice alaltăieri. A murit în România. Aş vrea să ştiu atunci, cum de-ai aflat de moartea ei, în doar două zile.
Urmă un moment de tăcere.
- Cum? Cum am aflat? prinse a spune timid diaconul. Iată, mi-a spus…
- Cine ţi-a spus?
- Mi-a spus îngerul păzitor.
- Îngerul păzitor? L-ai văzut tu vreodată pe îngerul tău păzitor?
- M-am învrednicit a-l vedea! Şi nu doar o dată sau de două ori. Ci de doi ani îl văd mereu. Mi se înfăţişează şi mă însoţeşte în timpul rugăciunii. Spunem împreună Laudele, facem metanii, avem împreună discuţii duhovniceşti…
Părintele Sava se amărî foarte mult auzind că de doi ani de zile durau acestea. Doi ani nu sunt puţin. Foarte trist lucru să-l laşi pe vrăjmaş ca timp de doi ani de zile să-ţi uneltească propria pieire. Atunci părintele Sava îl întrebă iar:
- Şi de ce, fiule, atâta timp nu mi-ai spus nimic despre asta?
- Mi-a zis îngerul că nu-i neapărată nevoie să vă spun.
Pricepu atunci părintele Sava că are de dat o luptă foarte grea. În primul rând, să-l convingă pe nefericitul diacon că nu avea de-a face cu un înger. Apoi, să se pregătească să înfrunte furia diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”, se rugă fierbinte, în taină. Apoi spuse:
- Fiule, eşti încredinţat că cel ce ţi se arată este înger al lui Dumnezeu?
- Sunt încredinţat de aceasta, ba chiar sunt foarte sigur, părinte! Păi ne rugăm împreună şi facem în fiece zi o mie de mătănii. Vorbim despre viaţa de apoi, despre rai… Sigur este îngerul meu păzitor.
Diaconul părea neclintit în credinţa sa. Totuşi, acum începea a avea oarece îndoieli, deoarece avea deplină încredere în duhovnicul său pe care-l ştia luminat de Dumnezeu. însă iar, îşi spunea în sinea sa, cum ar putea diavolul să mă întărească în rugăciune? Căci ştiut este că diavolul îi luptă pe cei ce se roagă.
După ce-au mai discutat o vreme duhovnici şi diaconul, au încuviinţat să-l pună la încercare pe aşa-zisul „înger păzitor”. Părintele Sava îi spuse diaconului:
- Când ţi se mai arată, cere-i să spună „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” Mai spune-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când, vreme de doi ani, te ţine vrăjmaşul în plasa rătăcirii, îţi amăgeşte văzul şi auzul, de-ţi închipui că-l auzi spunând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi că-l vezi făcându-şi cruce.
Prin urmare, când se duse iar diaconul la părintele Sava, cu o oarecare mulţumire lăuntrică, îi spuse duhovnicului:
- Părinte, lucrurile sunt întocmai cum ţi-am spus. Este înger al lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava şi-a dat seama pe dată ce se petrecuse. Nu putea foarte uşor să zădărnicească strădaniile viclene, de doi ani de zile, ale destoinicului vrăjmaş. Însă, în timp ce vicleanul ştie a unelti cu multă pricepere, purtătorii de Dumnezeu sunt luminaţi de atotputernica înţelepciune a lui Dumnezeu ce zădărniceşte uneltirile întunericului.
Arunci înţeleptului duhovnic îi veni o idee strălucită. Îndreptându-se spre diacon, îi spuse:
- Ascultă-mă, fiule! Fii atent la această ultimă încercare, prin care se vor limpezi lucrurile, îngerii lui Dumnezeu toate le cunosc, fiindcă li le dezvăluie Dumnezeu. Demonii, dimpotrivă, sunt lipsiţi de această calitate şi multe lucruri le sunt necunoscute. Eşti de acord cu mine?
- Negreşit.
- De vreme ce încuviinţezi, ascultă ce vom face. Eu acum, chiar în clipa aceasta, voi gândi ceva - cugetă ceva împotriva diavolului - ce nu voi spune nimănui. Tu, diseară, să-i ceri „îngerului” să-ţi spună ce-am gândit. Dacă ştie, neîndoios este îngerul lui Dumnezeu. Apoi să vii să-mi spui ce s-a întâmplat.
Întorcându-se diaconul la coliba sa, simţi cum îl cuprinde o nelinişte, ca o presimţire rea. Pe de altă parte, se minuna de ideea pe care o avusese duhovnicul. Acum urma să afle care era adevărul în privinţa „îngerului”.
Îndată ce, noaptea, îi ceru „îngerului” să dea răspuns întrebării privitoare la gândul nerostit al duhovnicului, chipul luminos al „îngerului” fu umbrit de o uşoară tulburare. Părea neliniştit.
- Dar bine, iubite părinte, de ce tu, om superior, eşti interesat de gândurile unui muritor de rând? În aşa hal ai ajuns? Sărace îţi sunt dorinţele. Nu vrei mai bine să mergem astă-seară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Însă diaconul, care începuse să intre la bănuială, stăruia să-i răspundă la întrebare.
- Fac ascultare duhovnicului meu. Aşa că-ţi cer să-mi spui la ce s-a gândit.
Atunci „îngerul”, prin câteva cuvinte meşteşugite, a încercat să schimbe vorba. Însă diaconul, tot stăruind, îl aducea iar la discuţia de la început. De altminteri, aceste „iscusite” şovăieli ale „îngerului” nu-i făceau o impresie prea bună.
- Să-mi spui ce a gândit duhovnicul meu! Este foarte simplu. De ce te fereşti să-mi răspunzi? Oare nu ştii ce-a gândit bătrânul duhovnic?
Atunci diavolul îi spuse:
- Fii cu băgare de seamă, diaconule! Căci din pricina felului meschin în care te porţi cu mine, rişti să pierzi bunăvoinţa ce-ţi arăt.
- Aşa o fi, nu spun nu. Dar îţi cer ceva foarte uşor. Spune-mi, aşadar, ştii sau nu ce-a gândit duhovnicul?
În clipa aceea chipul luminos al „îngerului” dispăru, ivindu-se o creatură înfricoşătoare, ce scrâşnea din nişte dinţi uriaşi şi care, cu o gură ce-aducea mai degrabă a bot de fiară întărâtată, îi spuse:
- Piei, ticălosule! Mâine la ora asta te-om arde în foc, în iad!
Rămas singur, diaconul fu cuprins de spaimă şi deznădejde. Toată dulceaţa din care se înfruptase timp de doi ani de zile nu putea acoperi amărăciunea pe care-o simţea acum. Dacă nu ar fi fost întărit de departe de rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi pierdut sufletul.
Trecură câteva ceasuri bune până să-şi revină şi să se poată ţine pe picioare. Simţea că nu mai putea rămâne în colibă nici o clipă. Nu se mai simţea în siguranţă nicăieri, decât numai lângă duhovnicul său. Tot timpul cât a mers pe drum n-auzea decât cumplita ameninţare a diavolului: „Mâine pe vremea asta te-om arde-n iad!” Tremura de groază…
Ajunse - nici el nu ştia cum - la coliba Învierii, unde se nevoia părintele Sava. Apucând rasa duhovnicului, nu voia să-i mai dea drumul cu nici un chip. Şi, când veni vremea să se odihnească puţin, nu putu din pricina diaconului înfricoşat!
- Nu te teme, fiule! Linişteşte-te!
- Cum să nu mă tem, părinte, când se-apropie ceasul? Oh, se-apropie ceasul când vor veni să mă ia. Hristoase, mântuieşte-mă!
Într-adevăr, la ceasul sorocit se năpusti asupra lui mulţime de duhuri viclene. Cumplite strigăte de durere şi deznădejde!
- Izvăbeşte-mă, părinte! Pier! Mă iau cu ei! Izbăveşte-mă!
Atunci părintele Sava îngenunche şi, plin de durere, cu lacrimi în ochi, se rugă Domnului să se milostivească de robul Său şi să-i îndepărteze pe demonii cei amarnici. Ruga îi fu ascultată şi astfel sărmanul diacon fu izbăvit „din gura leului”.
Astfel luă sfârşit această întâmplare înfricoşătoare.
(Sava Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 

Preluare: blogul Sfantul Munte Athos


Read more >>

miercuri, 4 aprilie 2012


Read more >>

joi, 29 martie 2012

„Lucrarea pocăinţei”, un interviu cu Părintele Melhisedec, stareţul Mănăstirii Lupşa - fragment

Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Radio Reîntregirea au editat CD „Lucrarea pocăinţei”, un interviu cu Părintele Melhisedec, stareţul Mănăstirii Lupşa.

Vă oferim mai jos câteva fragmente din aceste interviu realizat de Părintele Sabin Vodă cu Părintele Stareţ Melhisedec:
„Dumnezeu este ştiutorul inimilor şi aceasta este o mângâiere pentru orice suflet şi mai ales pentru sufletul păcătos, pentru că Dumnezeu înţelege pe om şi îl primeşte pe om aşa cum este.
Dragostea lui Dumnezeu preface toate. Şi încet, încet dacă omul începe să înţeleagă dragostea chemării lui Dumnezeu, pe măsura aceea şi începe să răspundă acelei dragoste, pe care Dumnezeu voieşte s-o împărtăşească cu omul.
Orice mişcare, orice reacţie, orice crâmpei care îndreaptă fiinţa mea spre Dumnezeu este o mişcare a pocăinţei în om.
Dacă oamenii ar cunoaşte dragostea lui Dumnezeu, toţi ar trăi o viaţă de pocăinţă.
Pocăinţa e legată de smerenie şi smerenia este legată de pocăinţă şi cred că agonisirea unei smerite cugetări nu lasă sufletul să se complexeze.
Fii smerit şi primul pas spre smerenie este simţul realităţii. Acesta sunt acum, Doamne, dar eu nu sunt mulţumit cu ceea ce sunt. Tu nu mă lăsa aşa! Nu ştiu cum mă vei putea face Tu după asemănarea Ta, dar eu dureros văd că acesta sunt, dar Tu nu mă lăsa aşa!
Pocăinţa este însăşi structura vieţii noastre duhovniceşti de după cădere, adică o viaţă în care noi ne întoarcem mereu şi mereu cu faţa către Dumnezeu, ne întoarcem şi ne deschidem harului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să poată să-şi săvârşească lucrarea de mântuire în sufletele noastre.
Părintele Rafail Noica spunea că este dinamica spre viaţa veşnică, dinamica întru viaţa veşnică. Că dacă simt nevoia să fac o rugăciune, aia e o mişcare a pocăinţei, că dacă simt nevoia să mă port frumos cu fratele meu ca să plinesc porunca Dumnezeului meu, aia e o mişcare a pocăinţei, dacă simt nevoia să postesc astăzi, că e miercuri sau vineri sau Postul Crăciunului sau Postul Paştilor sau Postul Adormirii Maicii Domnului, toate lucrurile astea sunt mişcare a pocăinţei.
Smerita cugetare te ajută să te vezi cum eşti şi să nu te complexezi deloc de ceea ce vezi, ci din contră, să îţi intensifice strigătul: „Doamne, acesta sunt acum, dar nu mă lăsa aşa cum sunt, ci fă-mă cum vrei Tu să fiu!”


Părintel Melhisedec,
Stareţul Mănăstirii Lupşa

Read more >>

sâmbătă, 3 martie 2012

Cugetare

Navalnic puhoaiele
Ravasesc noroaiele.
Cade piatra peste piatra,
Nu ramane nici o vatra
Jarul sa-l ascunda-n spuza,
Totul, toate ne acuza!
Trist, ne risipim in lut,
Dorul-dor ramane mut,
Nu tresare nicio vrere,
Timpul orb vama ne cere,
Ceata-nvaluie seninul,
Se usuca-n boaba vinul,
Spicul nu mai face bob,
Sufletul se pleaca rob.
TRUP nu se mai Naste-n paine,
In vin nu TE mai bem pe TINE!
Nu adie niciun vant,
Cald, subtire de DUH SFANT!
Vino, DOAMNE si ne scapa,
Naste cosmosul din apa,
Da-ne-n lumea noua loc
Si BOTEAZA-ne cu FOC!
Sa ne mistuie tarana,
Sa trazneasca-n noi - LUMINA!
Read more >>

marți, 14 februarie 2012

Intinde o mana de ajutor!



Fotografiile din acest articol au fost făcute de Ciprian Sterian de la Observatorul Buzoian. Din imagini se vede greul prin care trec acești oameni. După ce o bătrână și nepotul ei au rămas fără casă, a urmat valul de ninsori care a paralizat întreaga zonă. Oamenii au rămas fără apă, curent și alimente, iar mulți dintre ei nici nu au putut ieși din casă deoarece stratul de zăpadă ajunge până la streașini în unele locuri. Utilajele părăsesc zona imediat după plecarea televiziunilor, iar drumurile sunt blocate din nou. Părintele Marian Tudor încearcă din răsputeri să ajute întreaga comunitate, mai ales oamenii în vârstă, bolnavi și izolați.
Doamna Nicoleta Țintea a lansat un apel pentru sprijinul oamenilor din Glodeanu, la care ne alăturăm și noi. Până miercuri, 22 februarie se colectează lumânări, legume ( cartofi, fasole, ceapă, morcovi) și alimente neperisabile (ulei, făină, drojdie, mălai, zahăr, orez, paste, biscuiți, bulion, conserve, zacuscă, borcane cu mazăre, etc). Orice ajutor este important, prin urmare dacă aveți prin casă lumânări pe care nu le folosiți, o pungă de orez, paste, sau orice altceva din ce am menționat mai sus, răspundeți acestui apel luând legătura cu noi prin mail la adresa: contact@asociatiaorthograffiti.ro sau telefon la numerele: 0748.851.3360764.665.249 – Miruna Ionescu și 0725.034.037 – Alexandra Nadane.
De asemenea, cei care sunt la distanță, pot face donații în contul RO33CECEBZ2808RON0782502, deschis la CEC, Sucursala Buzău.Titular cont: Tudor Marian. Se poate menționa: „Donație pentru alimente” sau „Donație pentru Iulian”în cazul în care doriți să îi sprijiniți pe Iulian și bunica lui, a căror casă a luat foc luna trecută.
Vă mulțumim!
Read more >>

luni, 19 decembrie 2011

Cuvantul Pr. Cleopa la NASTEREA DOMNULUI


CUVÂNT LA NASTEREA DOMNULUI
 
Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Nasterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul si Dumnezeul nostru, m-am gândit să spun câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat si dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi.

Ati văzut că atunci când vine primăvara - fiecare din noi am apucat atâtea primăveri câti ani avem -, mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi. Apoi începe a încolti iarba, pământul se umple de iarbă verde si de flori; neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii si pe dealuri. Dobitoacele ies la păsune, păstorii cântă din fluiere de bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii si livezi, codrii înfrunzesc si toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire si se face un fel de rai pe pământ. Si fiecare are o multumire sufletească ajungând să vadă această împodobire si înnoire a stihiilor vremii, si de bucurie si multumire dă slavă lui Dumnezeu.

Asa s-a întâmplat si când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a nasterii Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori: Iată, vă bineves-tesc vouă bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul si pământul de această primăvară si înnoire a neamului omenesc.

Dar oare de când a venit la noi această primăvară? Încă de când a zis Dumnezeu către sarpe despre Eva: Aceasta îti va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a căzut neamul omenesc, si tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul sarpelui, adică al satanei.

Dar de ce se cheamă Hristos sământa femeii? Apostolii spun că Hristos din sământa femeii S-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sământă de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în "Cuvânt teologic" la întruparea lui Dumnezeu sau în capetele cunostintei: "Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei si Preacuratei Fecioare Maria" (Filocalia 2, p. 215, într. 15, Sibiu, 1947, trad. de Pr. dr. D. Stăniloae).

Cam cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Domnului în trup, trăia în Mesopotamia, în tara cea dintre două râuri, Tigru si Eufrat, care se mai chema pe atunci "Poarta lui Dumnezeu", un mare vrăjitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numită Petor (Numerii 22, 5).

Tot în vremea aceea, poporul lui Israel era în nemernicia lui cea de patruzeci de ani, în pustie, si ajunsese în pământul amoreilor. După ce l-a bătut pe Sihon, împăratul amoreilor, trecuse în pământul Vasanului. Acolo l-a bătut pe Og, împăratul lor, si mare groază a băgat în popoarele de dincolo de Iordan si din pământul lui Moab, care era dincoace de Iordan, desi poporul încă nu trecuse Iordanul. Împărătia lui Moab, care era lângă poalele Muntelui Carmel si lângă Ierihon, avea pe atunci un împărat cu numele Balac.

Si acesta, când a văzut că poporul lui Israel - căruia îi ajuta Dumnezeu în vremea aceea, că era singurul popor ce se închina adevăratului Dumne-zeu - ia tară după tară si popor după popor, si a ajuns lângă hotarele lui, a fost cuprins de mare spaimă si grijă. De aceea împăratul Balac a strâns boierii curtii sale din Madiam si a zis: Poporul acesta mănâncă acum totul împrejurul nostru, cum mănâncă boul iarba câmpului (Numerii 22, 4).

Deci, sfătuindu-se ei si socotind că nu vor putea tine piept unui popor care se arată asa de puternic, au hotărât că nu este altceva mai bun de făcut decât să cheme în ajutor pe Valaam din Petor. Că la popoarele păgâne era mare credintă în acest vrăjitor pe vremea aceea. Atâta credintă aveau în acel mare vrăjitor, încât îl socoteau ca pe un dumnezeu.

Si a trimis Balac împăratul o delegatie peste Eufrat în Mesopotamia, cu mari daruri si cu mare cinste la Valaam din Petor, să vină să-i ajute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea drăcească, să bată pe poporul lui Israel, că dacă nu, tara lor va fi pierdută.

Si l-a dus pe vârful muntelui Peor si acolo i-a făcut jertfelnice. Dar Valaam, după ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, în loc să blesteme poporul lui Israel a început să proorocească cele despre nasterea lui Iisus, zicând: Cât sunt de frumoase sălasurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!... o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel si va lovi pe căpeteniile Moabului si pe toti fiii lui Set îi va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere... (Numerii 24, 5, 17-19).

Si astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia să se arate în vremea nasterii Mântuitorului, si că Acesta va da lovitura de moarte lumii păgâne si idolatre si va împărăti peste toate popoarele lumii, până în veac. Apoi, sculându-se, s-a înapoiat în tara sa.

Acestea a proorocit pentru că Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrăjitorul.

Băgati de seamă că acestea s-au întâmplat cu 1500 de ani înainte de venirea Mântuitorului, pe vremea lui Moise, când trăia Balac, împăratul Moa-bului. De atunci traditia aceasta era în tot pământul Persiei si în pământul unde se află astăzi Irakul si Iranul.

Si asa, din traditie în traditie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseste dumnezeiasca Scriptură, până în vremea nasterii lui Iisus Hristos. Si s-a arătat steaua în Egipt, în Persia si în alte părti cu doi ani mai înainte.

Când au văzut magii o stea atât de mare, care nu-si mai făcea drumul ca si celelalte, de la răsărit la apus, ci venea de la miazăzi la miazănoapte -, stiind si proorocia lui Valaam -, au putut cunoaste despre steaua care va răsări din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, Împăratul care va zdrobi toate împărătiile lumii si va împărăti în veac în împărătia cea duhovnicească si fără de sfârsit (conf. Luca 1, 33).

Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeti că erau vrăjitori ca Valaam din Petor. Nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi si astronomi, ghicitori în stele sau astrologi. Ei aveau cărti vechi rămase de la Valaam si de la alti înaintasi si stiau, din traditia de un mileniu si jumătate, că se va arăta o stea neobisnuită, o stea făcându-si drumul altfel, nu asa cum i-a zis Ziditorul de la început, si atunci Se va naste un Împărat care va împărăti toată lumea. Si pândeau, că erau astronomi, să vadă când va apărea steaua care să-si facă drumul ei, nu asa ca toate celelalte.

Oare nu te-ai speria să vezi acum o stea că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e satelit, că seamănă cu stelele, dar atunci nu erau sateliti. Deci se stia că acesta este un semn minunat nemaiîntâlnit. "Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!"

Si de ce a apărut steaua cu doi ani mai înainte de nastere? A fost o rânduială dumnezeiască să se arate cu doi ani mai înainte, ca să aibă ei când se pregăti pentru o călătorie lungă, din Persia până în Ierusalim, căci trebuiau să meargă peste 1000 de km, si pe atunci nu era atât de usor ca acum.

Si cei trei mari filosofi si magi au pornit cu cămilele încărcate cu hrană si cu daruri, să-L găseas-că pe Împăratul lumii.

Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei cu numele Artavan, fiind împiedicat de diavo-lul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Betleem, ci a ajuns mai târziu, când Hristos era răstignit pe Cruce.

Iubiti credinciosi,

Dar cum s-a săvârsit această taină duhovni-cească? Nouă ne istoriseste Evanghelistul Matei asa: Iar nasterea lui Iisus Hristos asa a fost: că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt (Matei 1, 18).

Dar de ce a trebuit să se logodească cu bărbat cea Preasfântă si Preacurată Fecioară, dacă a născut de la Duhul Sfânt si a fost cămara plină de toate darurile Sfântului Duh?

După cum arată dumnezeiestii Părinti, Maica Domnului a fost logodită pentru două pricini. Prima, pentru că trebuia să fie mintit satana. Cu 700 de ani înainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evan-ghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: Iată, fecioara în pântece va lua si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuieste, cu noi este Dumnezeu.

Satana a înteles, prin gura acestui prooroc, că o fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, si din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe fata pământului, să afle care din ele va naste fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Căci, dacă o afla poporul având în pântece nefiind logodită, o ucidea cu pietre, după legea lui Moise.

Dar satana s-a înselat, că nu poate el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu si să întârzie taina mântuirii. Că zice dreptul Iov: El (Dumnezeu) destramă planurile celor vicleni... El prinde pe înte-lepti în istetimea lor si sfatul celor înselători ies prost (Iov 5, 12-13).

De aceea Dumnezeu Si-a arătat întelepciunea si prudenta, când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea si însusi satana că este femeie ca toate femeile, si el (satana) să nu bănuiască că ea este fecioara cea din veci asteptată si aleasă să nască pe Mesia.

Iar a doua pricină a fost si mai tainică. Sfântul Grigorie Teologul si Marele Vasile spun că s-a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mântuirii, să nu intre în luptă cu Hristos. (Marele Vasile, Tâlcuire la psalmul 44 si Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Nasterea Dom-nului).

Căci Hristos trebuia să pătimească, să fie batjocorit, ocărât, schingiuit, răstignit si la urmă să fie omorât, si satana stia că noi prin rănile Lui ne vom vindeca. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: Dar El a luat asupră-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat... si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat (53, 4-5).

Iată ce trebuia să pătimească El, conducătorul lumii, de la om! Si dacă ar fi stiut satana că această fecioară are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât si batjocorit si omorât, ca să nu se plinească în felul acesta mântuirea lumii, care trebuia să vină prin Cruce.

Atunci satana n-avea să mai întărâte pe evrei, pe farisei, pe cărturari. N-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigo-nească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos si să ne mântuim noi! Dar asa, necunoscând taina, a început să-L prigonească chiar după botez, socotind că-i un drept sau un prooroc.

Că auzi ce-I spune satana în muntele Caranta-niei, căci nu stia sigur cine este: De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 1). Iar altădată, când duhul necurat a strigat din îndrăcitul din tinutul gherghesenilor: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? (Luca 8, 28).

A spus acestea pentru că diavolul stia scriptura care zice: Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6). Deci satana îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor si dreptilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), nestiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiintă, Cel care va prăda iadul si va omorî moartea.

Dar cu câti oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani! Cu câti patriarhi, cu câti drepti, cu câti făcători de minuni, care au înviat si mortii? El stia că trebuia să vină proorocul prezis de Moise, dar nu stia că va veni în persoana lui Hristos. Iată, deci, cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic lângă Preacurata Fecioară Maria.

Iubiti credinciosi,

Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Si Iosif, când a văzut că Maica Domnului are în pân-tece, s-a întristat. El stia că a luat pe această fecioară din mâna proorocului Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată si s-o păzească cu totul în învătătura Sfintelor Scripturi. Si când a văzut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gândul, cum cântă Biserica: "Spăimântatu-s-a Iosif..." si "Nu te mâhni, Iosife...".

S-a mâhnit Iosif, gândind cum se poate ca o fecioară de 15 ani, curată si preasfântă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, pe care a hrănit-o Arhan-ghelul Gavriil 12 ani, încredintată lui ca unui om bătrân si văduv, cum se poate deci ca această cămară a tainelor, această floare a raiului si a cerului, să fie acum grea? Cine a înselat-o pe Maria? Cine a gresit cu dânsa? Cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?

Acestea erau întrebările pe care bietul si dreptul Iosif si le punea, mâhnindu-se după dreptate. Avea dreptul să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. "Mă tem - gândea el - că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o; iar dacă va afla poporul, pe dânsa o va ucide cu pietre. Da - îsi zicea el -, mai bine am s-o las în taină si mă duc".

Si cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca si cum Însusi Dumnezeu i-ar fi spus: "Nu te teme că a înselat-o cineva! Nu te teme că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins cineva să ti-o fure! Nu. Este preasfântă, preacurată! Pentru dânsa am făcut cerul si pământul si am zidit toată făptura! Ia-o, si nu te teme!"

Si asa, întărit de înger, Iosif a luat-o! Si zice mai încolo Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul Său cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). De la acest cuvânt până când, pornesc neoprotestantii de tot felul si nu voiesc s-o laude si s-o cinstească pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea până când..., ca si cum ar da a întelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut Iosif!

Dar nebuni sunt si slabi la minte toti cei care cugetă asemenea cu dânsii. Să cerceteze Scriptura mai întâi si să vadă ce înseamnă cuvântul până când. Si atunci să vadă adevărul, care străluceste mai mult decât soarele în Evanghelie si în toate dumneze-iestile Scripturi.

Cuvântul "până când" înseamnă vesnicie, se spune în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Si citind în scrierile dumnezeiestilor Părinti, vedem tâlcuit că, atunci când auzim zicându-se în psalmul 109: Sezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmasii Tăi asternut picioarelor Tale, să nu întelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăsia si pe diavolul si pe cei potrivnici, nu va mai sedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăti cu El peste toate veacurile, deoarece stim bine si este scris, că împărătia Lui nu va avea sfârsit (Luca 1, 33).

Sau când auzim de sotia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că n-a avut copii până în ziua mortii ei (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit? Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a îngropat-o?! Deci a arătat vesnicia, că niciodată nu a mai născut.

Sau despre corbul lui Noe, ce zice? Si nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe până ce a secat apa de pe pământ (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu! Porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors!

Deci cuvântul până când înseamnă vesnicie! Asa si despre Maica Domnului. Când auzi că n-a cunoscut-o pe ea până când înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat si n-a cunoscut-o nimeni.

Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai depar-te? Si a luat pe Maria, logodnica sa, că a venit poruncă de la cezarul August, când domnea în Siria Quirinius, să meargă fiecare să se înscrie. Unde? În cetatea sa.

Si a venit Iosif cu Maria în cetatea Betleem. De ce au venit în Betleem? Betleemul era cetatea lui David, căci ati auzit mai sus ce i-a spus îngerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei: Iosife, fiul lui David... Si fiindcă si Iosif si Maica Domnului se trăgeau din neamul si din casa lui David, după dreptate au venit în Betleem să se înscrie, cu toate că acum locuiau în altă parte.

Betleemul, numit în vechime si Efrata, se mai chema si cetatea lui David, căci într-însa s-a născut si s-a uns ca împărat marele strămos al Mântui-torului, după trup. Dar s-a mai numit si "Casa Pâinii", de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-si turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut si a proorocit că acolo avea să se pogoare si să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Dar unde se află Betleemul? În Palestina. Este o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim si Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul si unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine-zis cu Sfânta Treime. Acolo era Betleemul!

Dar de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de nastere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo 4-500 de ani de venirea lui Hristos în lume: Si tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu esti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va iesi Povătuitorul, Care va paste pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).

Această proorocie au cunoscut-o si arhiereii si cărturarii, căci atunci când i-a întrebat Irod: "Unde va să se nască Hristosul", ei au răspuns: "În Betlee-mul Iudeii". Si i-au spus proorocia aceasta.

Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, împlinindu-se nouă luni, tocmai atunci a sosit vremea de nastere. Si atunci, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naste.

Iubiti frati, poate si dumneavoastră si noi am stat în una din nopti afară, când cerul era înstelat si stelele asa de frumoase si de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce ati face dacă ati vedea deodată că stelele si cerul tot vin si vin si vin spre pământ si se apropie? Si din ce se apropie mai tare, mai tare luminează; si de atâta orbire si de frică, negresit, mai că v-ar iesi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi!

Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi si tot vine si orbeste lumea si arde lumea cu razele sale si miliarde de raze străpung văzduhul, arzând toate si luminând toate! Câtă frică ar fi atunci si cât cutremur să vezi stelele si soarele venind spre pământ.

Ei, dar nimic n-ar fi aceasta fată de ce s-a întâmplat la nasterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului si al pământului. Cel ce a zidit soarele si a pus lumina, razele si căldura în el, si a pus luminători pe tăria cerului. Acela a venit!

Câtă spaimă, cât cutremur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi gândind că Cel Care a făcut toate din nimic, a venit până la firea noastră. Si n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă, într-o pesteră. Era o pesteră cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare lătime, unde se adăposteau vitele de căldura mare. Era pestera unde David închidea oile când era păstor.

Deci Mântuitorul a voit să Se nască chiar în pestera unde David, strămosul Său după trup, a trăit. N-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci pestera lui David, ca să-si arate smerenia chiar de la început, de la nastere.

Dar de ce S-a născut într-o pesteră? Pentru că ea este simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină si în temnita iadului si în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum si mai ales cel până la Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli si al păcatului.

Si S-a născut Hristos noaptea, la miezul noptii si în pesteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? La pesterile de care a spus Isaia, căci zice: pesterile lor - vorbeste de pesterile iadului - în veci cu întuneric sunt făcute. Si a venit să risipească întunericul din pesterile iadului si întunericul păcatului de pe fata pământului.

Dar de ce S-a născut Iisus Hristos la miezul noptii? A venit să lumineze pesterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii si a venit să lumineze si să strălucească în toate părtile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Dar stiti în care zi a săptămânii S-a născut Hristos? Poate vă întreabă cineva. Adu-ti aminte din Sfânta Scriptură ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: "Să se facă lumină" si a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica sau "Ziua soarelui"!

Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfintii Părinti de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a înviat din morti (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste Sfintii Săi ucenici si Apostoli. Duminica Sfintii Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit si Apocalipsa, că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii!

De aceea a sfintit Dumnezeu ziua Duminicii si cu nasterea Sa, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumina. Parcă ne-ar fi spus Mântuitorul: "Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci, si am venit să aduc lumina cea sfintită si duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul si voi lumina peste tot omul care vine în lume ca lumina sfintită. Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele si lumina zilei, si Eu am venit acum cu lumină gândită, ca lumină duhovnicească". Iată pentru care pricină Hristos S-a născut Duminica si la miezul noptii.

Iubiti credinciosi,

Magii, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod si au întrebat unde este Împăratul care S-a născut. Si întelegând Irod că în Iudeea si anume în Betleem se va naste Hristos, cu mare viclesug le-a spus magilor: Mergeti si cercetati cu de-amănuntul despre Prunc si, dacă Îl veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).

N-avea el de gând să-L cinstească, ci voia numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni. Nici dracii, nici îngerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El înaintează vesnic cum este rânduit de Dumnezeu.

S-au dus deci magii, după cum stiti, si au aflat steaua deasupra pesterii din Betleem. Apoi s-au închinat cu mare bucurie si cinste Domnului nostru Iisus Hristos, si I-au adus daruri: aur, smirnă si tămâie. Aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu si smirnă ca unui mort (muritor). Si luând înstiintare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au pornit înapoi pe altă cale.

Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie si de mare tulburare. Si aducându-si aminte de cele spuse de magi, că steaua s-a arătat cu doi ani mai înainte, a trimis ostasi în Betleemul Iudeii si în jur, să taie toti pruncii de doi ani si mai jos, că numai asa va fi sigur de uciderea acelui Împărat, Care este Hristos.

Dar înainte de aceasta, îngerul Domnului se arătă lui Iosif în vis si-i spuse: Scoală-te, ia pruncul si pe mama Lui si fugi în Egipt si stai acolo până ce-ti voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare (Matei 2, 13).

Ati văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său? Dar de ce i-a zis: "Fugi"? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se teme oare de el? Doamne fereste! De câte ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor când au vrut să-L prindă?

Aceasta a făcut-o spre a ne da nouă pildă, ca să fugim din calea primejdiei când vedem că vine asupra noastră; pentru că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Dacă vezi că vine primejdia, să n-ai cutezanta si mândria cugetului să stai în calea primejdiei. Dacă stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine. Dacă Dumnezeu vrea să pătimesti martiriul si să te încununeze, te găseste dusmanul. Dar tu esti dator să te păzesti, să nu crezi că esti mai tare decât Petru si Pavel si să stai în calea primejdiei".

Dar câti din drepti n-au fugit si nu s-au ferit? De câte ori n-a fugit David de furia lui Saul, care îl urmărea ca să-l piardă?

Sfântul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douăzeci si opt; Ilarion cel Nou a stat la o văduvă bătrână sapte ani într-o grădină, într-un bordei; Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul mării la un pescar, fiindcă îl urmărea Leon, împăratul iconoclast; Sfântul Teodor Studitul două-zeci de ani a fost fugar si de asemenea ucenicul său, Nicolae Mărturisitorul.

Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit crestinii si sfintii, ca să nu aibă mândria să spună: "Mă duc la moarte!" Pentru că nu suntem pregătiti de moarte, si Dumnezeu, când vede că omul se reazemă pe puterile lui, îi ia darul. Este mai bine să zicem: "Doamne, sunt păcătos, sunt neputincios si fricos, de aceea fug. Dacă vrei să mă întăresti Tu, scoate-mă; dacă nu, fug!" Ce spune Proorocul Isaia în cântarea a patra? Mergi, poporul Meu, încuie usa ta, ascunde-te putin, câtusi de putin, până va trece mânia Domnului (Isaia 26, 20).

Auzi! Să ne ascundem putin, câtusi de putin, până va trece mânia Domnului. Nu avem poruncă să iesim în vileag, dar nici să ne lepădăm de Hristos când suntem descoperiti.

Si Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi către sfârsitul lumii pentru toată Biserica de pe fata pământului, zice: "În vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gândită si cea simtită". Pustia cea gândită este atunci când omul va tine credinta în taină si se va ruga din inimă lui Dumnezeu să se pregătească pentru mucenicie si pentru moarte.

Iar pustia cea simtită vor fi codrii, muntii, dea-lurile, văile adânci, desisurile, care vor adăposti pe robii lui Dumnezeu si îi vor acoperi. Asa trebuie să facem. Negresit, în toată vremea si în tot locul, crestinul trebuie să fie pildă, să mărturisească prin toată viata sa că este cu adevărat lumina lumii si sarea pământului, să aibă mereu în minte cuvântul Apostolului: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseste spre mântuire (Romani 10, 10).

Dar si aceasta să o învătăm din Evanghelia de azi: că este bine, si după Sfintii Prooroci si după Sfintii Apostoli, să te feresti din calea primejdiei când poti. Când nu, stăm înaintea Domnului si El va întări pe cele neputincioase si va plini cele cu lipsă ale noastre.

Iubiti credinciosi,

Iată ce s-a întâmplat. Sculându-se Iosif a luat Pruncul si pe mama Lui si au fugit în Egipt. Si au stat acolo, după mărturia unor sfinti si a unor mari istorici, sapte ani, că Irod a domnit 13 ani, cum arată marele istoric evreu Iosif Flaviu.

Si S-a dus Mântuitorul în Egipt pentru două pricini: prima ca să împlinească proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia să plinească la vreme si proorocia despre răstignire, hrănirea cu otet, trestia si toate celelalte.

Dar si pentru altă pricină s-a făcut aceasta: În secolele II-IV după Hristos au iesit niste erezii numite gnostice: montanistii, arienii si altele. Si o seamă din ei au nălucit că Hristos S-a născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu S-ar fi ascuns Hristos, acesti eretici ar fi nălucit că El nu ar fi fost si om după trup, ci numai Dumnezeu, care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă si fire omenească si că sabia l-ar fi tăiat. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit deci ca să împlinească proorocia care spune că din Egipt am chemat pe Fiul Meu si ca să arate că purta trup si S-a ferit cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Iar după ce au stat ei sapte ani în Egipt, Iosif, primind poruncă în vis, a luat Pruncul si pe mama Lui si a venit în părtile Galileii, în pământul lui Israel (Matei 2, 21-22).

Si ducându-se în Galileea, s-au asezat în cetatea Nazaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Ca să se împlinească Scriptura, care zice: ...Nazarinean se va chema. Dar de la Sfintii Părinti aflăm că cuvântul nazarinean nu există în toată Scriptura. Atunci de ce se zice: Si a venit si a locuit în orasul Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema (Matei 2, 23).

Dar câte Scripturi nu existau mai înainte, de care stim prin traditie? Iudeii au fost strămutati din locul lor si o multime de cărti canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost si Cartea Întelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, a lui Tobie si altele care au intrat în canonul cărtilor Scripturii. Asa se întelege proorocia aceasta de "Nazarinean". Se bănuieste că se află în cărtile lui Enoh, care a scris 19 cărti, ce se aflau în corabia lui Noe când a venit potopul. Căci se stia si după potop de proorocia lui Enoh, de care aminteste Sfântul Apostol Iuda în Epistola sa sobornicească si în cea de a doua a Sfântului Apostol Petru.

Deci cuvântul "Nazarinean" nu-l găsesti în toată Scriptura, dar s-a păstrat prin traditie, din proorociile lui Enoh. Asa spun dumnezeiestii Părinti.

Dar mai avem oare si altele din prorociile care s-au păstrat numai prin traditie si nu sunt scrise? Da, avem. Iată ce spune Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către Timotei: După cum Iannes si Iambres s-au împotrivit lui Moise, asa si acestia stau împotriva adevărului... si celelalte (3, 8).

Ati văzut? Dar căutati la Numerii si la Levitic, să vedeti, găsiti pe Iannes si Iambres în Scriptură?

Am avut o discutie cu adventistii de la Fundul Moldovei, care ziceau că ei cred numai ce este scris. "Dacă voi credeti numai ce este scris, vă rog să-mi arătati unde se scrie de Iannes si Iambres în Scriptură?" Au zis: "Nu este scris". "Si de unde stie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeti în toate cele 14 epistole ale lui. De unde stie el că Iannes si Iambres s-au împotrivit lui Moise?" Au răspuns: "Poate din traditie". "Nu "poate". Eu vă aduc vouă si altele din Scriptură, care arată că traditia este mai veche decât Scriptura. Si Scriptura nu este altceva decât o traditie veche întreagă, scrisă.

V-am dat pilda cu Iannes si Iambres. Unde vedeti în Scriptură că asa i-a chemat? În ea se spune numai că vrăjitorii lui Faraon s-au împotrivit lui Moise până la a treia plagă (Iesire 7, 11, 22; 8, 7), până ce a dat Moise în tot pământul musită, dar nu spune cum îi chema pe vrăjitorii care s-au împotrivit lui.

Asadar, fratii mei, din predica de azi, pe lângă altele, să vă rămână cu osebire în minte, întâi, că suntem datori să ne ferim în vreme de primejdie, după a noastră putere; iar al doilea, că unele proorocii despre Mântuitorul le-au adus Sfintii Evanghelisti din Sfânta Traditie, care este mai veche decât Sfânta Scriptură. Asa este aceasta care zice că Mântuitorul Se va chema "Nazarinean".

Aceasta s-o stiti despre Nasterea Mântuitorului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să dati slavă milostivirii si bunătătii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si Preacuratei si Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Nasterea Lui, că ne-a învrednicit pe toti să mai ajungem încă o dată Nasterea Domnului si să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina venirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul.

Cu aceasta închei si rog pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm cele ce le-am spus si cele ce ati auzit. Amin!


Parintele Cleopa
Read more >>