Privesc la cerul ce s-asterne, Iar gandul trece peste zare Lasand in urma umbre terne, Dorind lumina cu ardoare. Astept ca mielul la taiere, Ca Cel ce e Frumos si Bun Sa rupa lantul cu putere, Pacatele sa fie scrum. Iar aurul ce mi l-a dat Sa-l lamureasca-n foc si para, Sa-mi scoata sufletul pradat Ce l-am pierdut ca pierde vara.
Navalnic puhoaiele
Ravasesc noroaiele.
Cade piatra peste piatra,
Nu ramane nici o vatra
Jarul sa-l ascunda-n spuza,
Totul, toate ne acuza!
Trist, ne risipim in lut,
Dorul-dor ramane mut,
Nu tresare nicio vrere,
Timpul orb vama ne cere,
Ceata-nvaluie seninul,
Se usuca-n boaba vinul,
Spicul nu mai face bob,
Sufletul se pleaca rob.
TRUP nu se mai Naste-n paine,
In vin nu TE mai bem pe TINE!
Nu adie niciun vant,
Cald, subtire de DUH SFANT!
Vino, DOAMNE si ne scapa,
Naste cosmosul din apa,
Da-ne-n lumea noua loc
Si BOTEAZA-ne cu FOC!
Sa ne mistuie tarana,
Sa trazneasca-n noi - LUMINA!
Doamne, fratele meu m-a-nvatat ce e - durerea: mi-a pus pe frunte cununa de spini si mi-a invelit umerii grijuliu (sa nu-mi fie frig!) in hlamida de sange, zicand ca-mi sade bine asa: imparat... Apoi, mi-a strapuns inima ca unui vanat prins in lat. Mi-a batut cuie in palme si-n talpi, sa nu alunec jos de pe crucea pe care m-a pironit. La urma - nu a uitat sa-mi puna otetul pe buze: zicea ca asa-mi era dat... Dupa ce-a terminat toata treaba cu mine, si-a scuturat palmele si le-a spalat. Era multumit si-aplecat. Socotea ca facuse ce trebuia. N-a intors niciodata privirea de cate ori l-am strigat; si-a vazut inainte de drum, a sapat alte morminte peste care a pus alte cruci. Acum, el zace ucis, la pamant. Intr-o seara, cineva l-a injunghiat. Altcineva a trecut peste el; altul s-a-mpiedicat de starvul lui si l-a impins cu piciorul. De atunci, trecatorii il calca mereu sub bocanci. De pe crucea durerii mele, il vad insa nu pot sa cobor, ca sa-i dau mana si sa-l ridic. Parinte sfinte, apleaca-Te Tu inspre el si ridica-l! Fratele meu m-a-nvatat ce e dragostea: fara lacrima de sange din inima, n-as fi aflat dorul de zambet; fara cununa de spini, n-as fi avut fruntea- libera; fara hlamida aruncata pe umeri, n-as fi putut sa ma inalt de sub ea; fara roua din inima, n-as fi stiut ca aveam inima si ca batea... fara picioarele tintuite, nu invatam sa pasesc; fara mainile prinse in cuie, nu aflam ca am aripi si pot - zbura. Otetul, turnat peste buzele mele la urma, a izvodit in mine dulceata numelui Tau... Ridica-l, Parinte, si il intoarce la viata: el m-a inteleptit cat nu reusise o cancelarie de profesori.
O rusine-i azi credinta la poporul romanesc
Ca e “dumnezeu” stiinta si dezmatul sufletesc!
S-a uitat credinta sfanta cu traditii stramosesti
Azi la moda-i desfranarea si slujirile trupesti!
Sa te-nchini azi “e rusine”, lumea rade de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindca de …ne-am cultivat!
De! Stramosii din vechime nu erau prea cultivati,
Astazi merg sa se inchine numai cei inapoiati!
Azi, cu-atata invatatura, cum sa crezi in Dumnezeu,
Cand cunosti perfect atomul si-i despici nucleul sau!
Azi, cand munca grea cu bratul e facuta de motor,
Azi, cand vezi in casa lumea, privind la televizor?!…
Ce castig ai din credinta cand azi ai tot ce doresti?
Cum, tu om cu-nvatatura, iarasi sa te umilesti?…
O, dar iata ca azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultura, dar e rau, nedrept, brutal..
Iata, lipsa de credinta de la cei ce-s cultivati,
Ca ajung sa se ucida chiar si rude, chiar si frati!
Ce frumos era romanul, milostiv, cinstit, smerit,
Crdincios si cu nadejdea vietii fara de sfarsit!
Toti stramosii cei din veacuri, iata ca au fost uitati,
Sau, sunt defaimati de unii, ca n-au fost prea cultivati!
Oare limba romaneasca care-o scriem si-o vorbim
Nu din cartile lor sfinte, ce le-au scris, o mostenim?
Prima fraza tiparita in iubitul nostru grai
Este-o sfanta rugaciune pe acest picior de plai.
Oare nu aveau cultura? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sanatoasa de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultura, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dansii noi ce stim?
Dosoftei cu-a lui cultura peste tot recunoscut
Purta moaste in trasura ca odor nepretuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a insotit,
Pentru ce-l purta cu dansul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurta minte sa fi fost la Dosoftei!?
Cati ca ei au azi cultura dintre cei mai mari atei?
…………………………………………..
Poate Stefan Voievodul de cultura-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfintit!
Cati din cei ce au cultura cunosc azi amanuntit
Ce averi avea Sihastrul care Stefan l-a iubit?
Dar cati stiu ca Sfantu-acesta intelept si luminat,
Stia pe de rost Psaltirea si pe cati i-a vindecat!?!
Si cati stiu ca atunci Stefan sta la usa lui smerit
Asteptand, el domn, la usa obosit si istovit?
Stiti ca-n ruga lui umila a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbavind poporul sau?
Tot poporul cu credinta apara acest pamant,
Mii si mii sunt sub tarana, un popor martir si sfant!
Au zdrobit paganatatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pamantul tarii noastre este plin de mucenici!
Sfantul Gheorghe pe drapele intarea pe-acesti strabuni,
Presarand urgia mortii in puhoaie de pagani!
Mircea, Alexandru, Stefan, brazi ziditi de Dumnezeu
Stavila paganatatii-au slavit numele Sau!
Pan-la noi razbeau adesea milioane de pagani,
Dar cadeau zdrobiti de Domnul prin acesti crestini romani!
Brancoveanu, om cu carte, intre voievozi cinstit,
A murit pastrand credinta, un “crestin desavarsit”!
………………………………………….
O, dar astazi Sfintii nostri, ce putin sunt cunoscuti,
Au sfintit aceste plaiuri in cumplite suferinti!
Azi cand gradul de cultura este mult mai ridicat,
Toti stramosii Sfinti ai nostri, neamul nostru i-a uitat.
Cate vieti fara prihana, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, cati romani le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curand mort la Iordan,
Un popor intreg de Ingeri sunt in plaiul Dunarea!
La Cernica, un luceafar este Sfantul Calinic,
Teodora de la Sihla si Nicodim cel sfintit!
Mosu Gheorghe de la Piatra, din clopotnita de sus
Sau Vichentie la Secu, si cati sunt intru Iisus!?
Doar o parte dintre dansii poare-s scrisi in Pateric,
Despre care, lumea culta, n-a aflat inca nimic!
O, dar tara noastra-i plina de sfintite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!
Iata-n zilele de astazi au ramas fara de pret
Vin strainii sa se-nchine frescelor la Voronet,
Vin strainii si se mira de asa minunatii
Care…, cei fara cultura, le-au zidit ca marturii!
Cati cunosc ca la Iordan, indurand vanturi si ploi,
De curand Iacob-Ioan este Sfant din Dorohoi?!
Care-i viata lui sfintita, stiu ca pentru noi a scris
O comoara numa-n versuri pana-n clipa cand s-a stins!
Trupul lui plin de miresme si de Dumnezeu Sfintit,
Se gaseste la Hozeva, de straini astazi cinstit!
Mai cer unii azi dovada sa arate Dumnezeu
Cum sa creada doar in semne azi poporul cel ateu?
Daca nare-n el vointa sa citeasca din Scripturi,
Nu urmeaza nici credinta sfintelor invataturi:
Ei cred tot ce spune lumea, far-sa ceara dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat inchipuiri!
Iata cum cinstim credinta si pe Bunul Dumnezeu
Noi romanii, crestini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iata cum cinstim stramosii si pe toti ai nostri Sfinti
Tavalindu-ne in rele si-n spurcatele dorinti.
Pentru ce-au luptat strabunii sa ne scape de pagani,
Daca noi traim ca Hunii, dar ne socotim crestini…???
De n-ai avut un fiu vreodata legat in lantul cel mai greu: de nu ti-a fost o clipa data un osandit sa-ti strige:TATA!, nu stii ce-nseamna Dumnezeu. De n-ai avut un fiu in viata crescut in vesnic jubileu: de n-a fost dat sa-ti moara-n fata, sa simti ca inima-ti ingheata- nu poti pricepe ce sunt Eu De n-ai avut in bezne-afunde un fiu zdrobit ca Fiul Meu, tu nu poti, omule, patrunde, ca sa-ntelegice foc ascunde cuvantu-acesta:Dumnezeu. Dar dac-Odrasla Mea cea draga S-a dat sub ochii Mei pe-altar, o, cat as vrea ca lumea-ntreaga, in fata crucii sa-nteleaga, ca Eu sunt Dragoste si Har!
Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse, Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele, Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele. Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor, Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior. Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir, Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir. Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare, Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare, Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace: ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare, Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare. El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace: ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră, Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră. Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul, Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul. Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor, Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor. După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace: ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare, Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare, Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor, Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor. Repede făcu o pâine din faina cea mai albă, Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă. Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă: - De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă! Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie, Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie. Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace: ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! După ce colindă satul, se întoarce la bordei Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei. Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare, Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare. Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare, Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare, Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării: - Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării? Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine, Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine. Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă, Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă. - Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat, Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat. Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace; ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat. Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează, Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează. - Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat? Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat: - Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă! Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde, Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde. Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace, Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face. În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă. În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace: ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! (Prelucrare după autor necunoscut)
