Dynamic Glitter Text Generator at TextSpace.net
Multi-styled Text Generator at TextSpace.net
Se afișează postările cu eticheta Cuvantul duhovnicului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cuvantul duhovnicului. Afișați toate postările

marți, 3 iulie 2012

De la Gheron Iosif - Nu vrei să suferi totul pentru dragostea Mea?


Nu descoperi greșeala altcuiva spre îndreptățirea ta, pentru că îndată harul le va descoperi în fața oamenilor pe ale tale, pe cele pe care până acum le acoperea. Atât cât tu acoperi pe fratele tău, tot atât harul te va păzi pe tine de defăimarea oamenilor.
Să nu te simți bine atunci când, vorbind, cauți să afli dreptatea. Dreptatea înseamnă să înduri cu bărbăție ispita care vine asupra ta și să ieși biruitor, dacă ai fost vinovat și chiar dacă nu ai fost vinovat. Dacă zici: Păi de ce?, lupți împotriva lui Dumnezeu, care îți trimite cele spre întristare pentru starea supusă patimilor. Dumnezeu ne pedepsește pentru a ne conduce la nepătimire. Și dacă te împotrivești celor ce vin asupra ta și nu le înduri, cu adevărat, împotriva lui Dumnezeu lupți.
Când îți vine mânia, strânge din dinți cu tărie și să nu vorbești în niciun fel celui ce te ocărăște sau te necinstește, te ceartă sau te ispitește în multe feluri fără vreun motiv. Atunci șarpele se va răsuci în inima ta, se va ridica până la gât, dar dacă nu-l lași să iasă se va înăbușși va crăpa. Dacă acest lucru se va repeta de câteva ori, se va împuțina și în cele din urmă va înceta.
Nu căutați să îndreptați pe cineva cu mânie, deoarece ispită pe ispită nu poate vindeca, ci cu smerenie și dragoste sinceră. Dacă vezi că se apropie mânia, lasă pe mai târziu îndreptarea.
Orice ți s-ar întâmpla, tu să strigi așa: Pentru dragostea Ta, Iisuse al meu, dulce dragoste, duc toate ocările, batjocoririle, nedreptățile, ostenelile și toate necazurile care mi se întâmplă.
Odată, din cauza repetatelor și înfricoșătoarelor mele ispite, am fost stăpânit de mare întristare și deznădejde și socoteam că sunt nedreptățit de către Dumnezeu. Că m-a lăsat pradă atâtor ispite, fără să mă ușureze vreun pic, să iau măcar o răsuflare. Și aflându-mă în această amărăciune, am auzit o voce înlăuntrul meu, tare dulce, foarte clară și trădând multă compasiune:
- Nu vrei să suferi totul pentru dragostea Mea?
Și odată cu vocea a început să curgă șuvoi de lacrimi neîncetat și mă căiam pentru deznădejdea care mă stăpânise. N-am să uit niciodată vocea aceea, atât de dulce, care a făcut să dispară deodată ispita și toată deznădejdea.
Tu să ai pocăință curată și să faci ascultare la toțși harul va veni fără ca tu să-l ceri.
+ IC XC NIKA +


Sursa: e-mail
Read more >>

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Indemnare - Ieromonah Ioan Danci


Read more >>

Cugetare - Ieromonah Ioan Danci


Read more >>

SMERITA CUGETARE - Sfântul Ignatie Briancianinov

Ieromonah Ioan Danci:

"SMERITA CUGETARE


[…] <<Smerita cugetare>> pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci când viciul îsi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci când virtutea se înfatiseaza privirilor sale în sfânta ei simplitate, în sfânta si neclintita supunere fata de Evanghelie. Nimic nu este atât de vrajmas smereniei lui Hristos ca „smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savârsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamântul unei fatar­nice slujiri lui Dumnezeu. Daca vom privi neîncetat la pacatul nostru, daca ne vom stradui sa-l vedem în amanuntimea lui, nu vom gasi în noi însine nici o virtute, nu vom gasi nici smerita cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata si sfânta virtute; asa îsi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara înfrânata; asa se ascunde, prin catapeteasma, Sfânta Sfintelor de privirile gloatei. Adevarata smerita cugetare înseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gândi evanghelic.[…]
Smerenia este viata cereasca pe pamânt. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenumaratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu lepadare de sine, vederea adâncului pierzaniei în care a cazut neamul omenesc, iata semnele nevazute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul-Om. Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede în sine multa trufie. Ea se îngrijeste sa afle toate ramurile acesteia; aflându-le, descopera ca înca au mai ramas foarte multe de aflat. Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica îl numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele covârsitoa­re si mai ales pentru adânca lui smerenie, parinte pur­tator de semne si purtator de Duh, a spus în înaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavârsit om are în sine ceva trufas. Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai înalta treapta a desavârsirii crestine, a trait într-o vreme îmbelsugata în sfinti, l-a vazut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavârsit pe deplin si în adevaratul înteles al cuvântului. Smerenia cea mincinoasa se vede pe sine smerita: se mângâie în chip caraghios si jalnic cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.[…] Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plânsul este semnul smere­niei, glasul ei. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine si desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia inimii.[…]
Smerenia mincinoasa orbeste omul în asa hal, ca îl sileste nu numai sa creada ca e smerit si sa dea de înte­les celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, pro­povaduind-o cu mare glas. („Urmarea lui Hristos”, cartea 3, cap.2). Amarnic îsi bate joc de noi minciuna atunci când, amagit fiind de ea, o recunoaste drept adevar.[…]
Voiesti a dobândi smerenia? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salaslui în inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfânta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos. Începutul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus decât toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfârsitul si desavârsirea ei este dragostea lui Hristos. Smerenia nu se mânie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa în voia întristarii, de nimic nu se înfricoseaza. Poate, oare, sa se lase în voia întristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel care vede în acestea mijlocul mântuirii sale? Bineplacutii lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâlharului celui cu buna pricepere care a fost rastignit alaturi de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obisnuit sa spuna: Cele vrednice dupa faptele noastre luam; pomeneste-ne, Doamne întru împaratia Ta (Lc. 23, 41, 42). Orice necaz ei îl întâmpina prin recunoasterea faptului ca sunt vrednici de el.[…]
Trufia este semnul neîndoielnic al omului desert, rob al patimilor, semnul sufletului în care nu are nici o intrare învatatura lui Hristos. Nu judeca pe om dupa cele din afara ale sale; nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este smerit. Nu judecati dupa înfatisare, ci dupa roadele lor îi veti cunoaste (In. 7, 24; Mt. 7, 16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. Stiu eu trufia ta si rautatea inimii tale (l Împ. 17, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat marturie pentru David: Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el (Ps. 88, 21). Nu cum va cauta omul va vedea Domnul: caci omul va cauta la fata, iar Dumnezeu va cauta la inima (l Împ. 16, 7).
Judecatorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fatarnic si josnic, care cauta sa fie pe placul oamenilor, în vreme ce el este un hau al slavei desarte. Dimpotriva, acestor judecatori nestiutori le pare tru­fas cel care nu cauta laude si rasplatiri de la oameni, si de aceea nu se târaste înaintea oamenilor, ci este sluga adevarata a lui Dumnezeu; acesta a simtit slava lui Dumnezeu, care se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a întors de la ea si ochii si mirosul sufletului sau. „Ce înseamna a crede ?“, a fost întrebat un mare bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: „A crede înseamna a petrece întru smerenie si mila”. Smerenia nadajduieste în Dumnezeu, nu în sine si nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai acestei lumi numesc asta trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamântesti; în ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neînvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfânta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii.[…]
Tu, care te numeri printre mai marii pamântului, ia seama: înaintea ta se târasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce îsi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapânit de slava desarta: acesta, pe cât este de umil înaintea celor mai mari, pe atât este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici. Pe cel stapânit de slava desarta îl vei cunoaste dupa deosebita înclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. […]"

Sfântul Ignatie Briancianinov
Read more >>

marți, 10 aprilie 2012

Darul discernământului: Diaconul român

                                                 Darul discernământului: Diaconul român



Printre nenumăraţii oameni ce se spovediseră părintelui Sava Duhovnicul era şi un diacon român. De tânăr venise la Muntele Athos, vieţuind aspru în pustie, nu foarte departe de schitul Sfânta Ana Mică. Într-o zi, întristat foarte, diaconul îi spuse părintelui Sava:
- Părinte, rogu-te, nu uita mâine, la Sfânta Liturghie, s-o pomeneşti pe maica mea care-a murit acum trei zile.
Aceste cuvinte „au lovit” auzul părintelui Sava ca nişte cuvinte ce trădau biruinţa diavolului. Bătrânul părinte, ce avea darul discernământului, se tulbură şi cugetă în sinea sa: „Aici duşmanul «a gătit» o mâncare foarte rea. Vicleanul! Cu câtă pricepere rătăceşte şi-ntunecă mintea făpturilor lui Dumnezeu!”
Fără a-şi manifesta în vreun fel neliniştea, încercă să dibuie locul unde se sălăşluise răul.
- Ia spune-mi mai limpede, fiule, ce s-a întâmplat. Mâine se împlinesc trei zile de la moartea mamei tale. Adică s-a strămutat la cele veşnice alaltăieri. A murit în România. Aş vrea să ştiu atunci, cum de-ai aflat de moartea ei, în doar două zile.
Urmă un moment de tăcere.
- Cum? Cum am aflat? prinse a spune timid diaconul. Iată, mi-a spus…
- Cine ţi-a spus?
- Mi-a spus îngerul păzitor.
- Îngerul păzitor? L-ai văzut tu vreodată pe îngerul tău păzitor?
- M-am învrednicit a-l vedea! Şi nu doar o dată sau de două ori. Ci de doi ani îl văd mereu. Mi se înfăţişează şi mă însoţeşte în timpul rugăciunii. Spunem împreună Laudele, facem metanii, avem împreună discuţii duhovniceşti…
Părintele Sava se amărî foarte mult auzind că de doi ani de zile durau acestea. Doi ani nu sunt puţin. Foarte trist lucru să-l laşi pe vrăjmaş ca timp de doi ani de zile să-ţi uneltească propria pieire. Atunci părintele Sava îl întrebă iar:
- Şi de ce, fiule, atâta timp nu mi-ai spus nimic despre asta?
- Mi-a zis îngerul că nu-i neapărată nevoie să vă spun.
Pricepu atunci părintele Sava că are de dat o luptă foarte grea. În primul rând, să-l convingă pe nefericitul diacon că nu avea de-a face cu un înger. Apoi, să se pregătească să înfrunte furia diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”, se rugă fierbinte, în taină. Apoi spuse:
- Fiule, eşti încredinţat că cel ce ţi se arată este înger al lui Dumnezeu?
- Sunt încredinţat de aceasta, ba chiar sunt foarte sigur, părinte! Păi ne rugăm împreună şi facem în fiece zi o mie de mătănii. Vorbim despre viaţa de apoi, despre rai… Sigur este îngerul meu păzitor.
Diaconul părea neclintit în credinţa sa. Totuşi, acum începea a avea oarece îndoieli, deoarece avea deplină încredere în duhovnicul său pe care-l ştia luminat de Dumnezeu. însă iar, îşi spunea în sinea sa, cum ar putea diavolul să mă întărească în rugăciune? Căci ştiut este că diavolul îi luptă pe cei ce se roagă.
După ce-au mai discutat o vreme duhovnici şi diaconul, au încuviinţat să-l pună la încercare pe aşa-zisul „înger păzitor”. Părintele Sava îi spuse diaconului:
- Când ţi se mai arată, cere-i să spună „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” Mai spune-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când, vreme de doi ani, te ţine vrăjmaşul în plasa rătăcirii, îţi amăgeşte văzul şi auzul, de-ţi închipui că-l auzi spunând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi că-l vezi făcându-şi cruce.
Prin urmare, când se duse iar diaconul la părintele Sava, cu o oarecare mulţumire lăuntrică, îi spuse duhovnicului:
- Părinte, lucrurile sunt întocmai cum ţi-am spus. Este înger al lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava şi-a dat seama pe dată ce se petrecuse. Nu putea foarte uşor să zădărnicească strădaniile viclene, de doi ani de zile, ale destoinicului vrăjmaş. Însă, în timp ce vicleanul ştie a unelti cu multă pricepere, purtătorii de Dumnezeu sunt luminaţi de atotputernica înţelepciune a lui Dumnezeu ce zădărniceşte uneltirile întunericului.
Arunci înţeleptului duhovnic îi veni o idee strălucită. Îndreptându-se spre diacon, îi spuse:
- Ascultă-mă, fiule! Fii atent la această ultimă încercare, prin care se vor limpezi lucrurile, îngerii lui Dumnezeu toate le cunosc, fiindcă li le dezvăluie Dumnezeu. Demonii, dimpotrivă, sunt lipsiţi de această calitate şi multe lucruri le sunt necunoscute. Eşti de acord cu mine?
- Negreşit.
- De vreme ce încuviinţezi, ascultă ce vom face. Eu acum, chiar în clipa aceasta, voi gândi ceva - cugetă ceva împotriva diavolului - ce nu voi spune nimănui. Tu, diseară, să-i ceri „îngerului” să-ţi spună ce-am gândit. Dacă ştie, neîndoios este îngerul lui Dumnezeu. Apoi să vii să-mi spui ce s-a întâmplat.
Întorcându-se diaconul la coliba sa, simţi cum îl cuprinde o nelinişte, ca o presimţire rea. Pe de altă parte, se minuna de ideea pe care o avusese duhovnicul. Acum urma să afle care era adevărul în privinţa „îngerului”.
Îndată ce, noaptea, îi ceru „îngerului” să dea răspuns întrebării privitoare la gândul nerostit al duhovnicului, chipul luminos al „îngerului” fu umbrit de o uşoară tulburare. Părea neliniştit.
- Dar bine, iubite părinte, de ce tu, om superior, eşti interesat de gândurile unui muritor de rând? În aşa hal ai ajuns? Sărace îţi sunt dorinţele. Nu vrei mai bine să mergem astă-seară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Însă diaconul, care începuse să intre la bănuială, stăruia să-i răspundă la întrebare.
- Fac ascultare duhovnicului meu. Aşa că-ţi cer să-mi spui la ce s-a gândit.
Atunci „îngerul”, prin câteva cuvinte meşteşugite, a încercat să schimbe vorba. Însă diaconul, tot stăruind, îl aducea iar la discuţia de la început. De altminteri, aceste „iscusite” şovăieli ale „îngerului” nu-i făceau o impresie prea bună.
- Să-mi spui ce a gândit duhovnicul meu! Este foarte simplu. De ce te fereşti să-mi răspunzi? Oare nu ştii ce-a gândit bătrânul duhovnic?
Atunci diavolul îi spuse:
- Fii cu băgare de seamă, diaconule! Căci din pricina felului meschin în care te porţi cu mine, rişti să pierzi bunăvoinţa ce-ţi arăt.
- Aşa o fi, nu spun nu. Dar îţi cer ceva foarte uşor. Spune-mi, aşadar, ştii sau nu ce-a gândit duhovnicul?
În clipa aceea chipul luminos al „îngerului” dispăru, ivindu-se o creatură înfricoşătoare, ce scrâşnea din nişte dinţi uriaşi şi care, cu o gură ce-aducea mai degrabă a bot de fiară întărâtată, îi spuse:
- Piei, ticălosule! Mâine la ora asta te-om arde în foc, în iad!
Rămas singur, diaconul fu cuprins de spaimă şi deznădejde. Toată dulceaţa din care se înfruptase timp de doi ani de zile nu putea acoperi amărăciunea pe care-o simţea acum. Dacă nu ar fi fost întărit de departe de rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi pierdut sufletul.
Trecură câteva ceasuri bune până să-şi revină şi să se poată ţine pe picioare. Simţea că nu mai putea rămâne în colibă nici o clipă. Nu se mai simţea în siguranţă nicăieri, decât numai lângă duhovnicul său. Tot timpul cât a mers pe drum n-auzea decât cumplita ameninţare a diavolului: „Mâine pe vremea asta te-om arde-n iad!” Tremura de groază…
Ajunse - nici el nu ştia cum - la coliba Învierii, unde se nevoia părintele Sava. Apucând rasa duhovnicului, nu voia să-i mai dea drumul cu nici un chip. Şi, când veni vremea să se odihnească puţin, nu putu din pricina diaconului înfricoşat!
- Nu te teme, fiule! Linişteşte-te!
- Cum să nu mă tem, părinte, când se-apropie ceasul? Oh, se-apropie ceasul când vor veni să mă ia. Hristoase, mântuieşte-mă!
Într-adevăr, la ceasul sorocit se năpusti asupra lui mulţime de duhuri viclene. Cumplite strigăte de durere şi deznădejde!
- Izvăbeşte-mă, părinte! Pier! Mă iau cu ei! Izbăveşte-mă!
Atunci părintele Sava îngenunche şi, plin de durere, cu lacrimi în ochi, se rugă Domnului să se milostivească de robul Său şi să-i îndepărteze pe demonii cei amarnici. Ruga îi fu ascultată şi astfel sărmanul diacon fu izbăvit „din gura leului”.
Astfel luă sfârşit această întâmplare înfricoşătoare.
(Sava Duhovnicul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 

Preluare: blogul Sfantul Munte Athos


Read more >>

joi, 29 martie 2012

„Lucrarea pocăinţei”, un interviu cu Părintele Melhisedec, stareţul Mănăstirii Lupşa - fragment

Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Radio Reîntregirea au editat CD „Lucrarea pocăinţei”, un interviu cu Părintele Melhisedec, stareţul Mănăstirii Lupşa.

Vă oferim mai jos câteva fragmente din aceste interviu realizat de Părintele Sabin Vodă cu Părintele Stareţ Melhisedec:
„Dumnezeu este ştiutorul inimilor şi aceasta este o mângâiere pentru orice suflet şi mai ales pentru sufletul păcătos, pentru că Dumnezeu înţelege pe om şi îl primeşte pe om aşa cum este.
Dragostea lui Dumnezeu preface toate. Şi încet, încet dacă omul începe să înţeleagă dragostea chemării lui Dumnezeu, pe măsura aceea şi începe să răspundă acelei dragoste, pe care Dumnezeu voieşte s-o împărtăşească cu omul.
Orice mişcare, orice reacţie, orice crâmpei care îndreaptă fiinţa mea spre Dumnezeu este o mişcare a pocăinţei în om.
Dacă oamenii ar cunoaşte dragostea lui Dumnezeu, toţi ar trăi o viaţă de pocăinţă.
Pocăinţa e legată de smerenie şi smerenia este legată de pocăinţă şi cred că agonisirea unei smerite cugetări nu lasă sufletul să se complexeze.
Fii smerit şi primul pas spre smerenie este simţul realităţii. Acesta sunt acum, Doamne, dar eu nu sunt mulţumit cu ceea ce sunt. Tu nu mă lăsa aşa! Nu ştiu cum mă vei putea face Tu după asemănarea Ta, dar eu dureros văd că acesta sunt, dar Tu nu mă lăsa aşa!
Pocăinţa este însăşi structura vieţii noastre duhovniceşti de după cădere, adică o viaţă în care noi ne întoarcem mereu şi mereu cu faţa către Dumnezeu, ne întoarcem şi ne deschidem harului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să poată să-şi săvârşească lucrarea de mântuire în sufletele noastre.
Părintele Rafail Noica spunea că este dinamica spre viaţa veşnică, dinamica întru viaţa veşnică. Că dacă simt nevoia să fac o rugăciune, aia e o mişcare a pocăinţei, că dacă simt nevoia să mă port frumos cu fratele meu ca să plinesc porunca Dumnezeului meu, aia e o mişcare a pocăinţei, dacă simt nevoia să postesc astăzi, că e miercuri sau vineri sau Postul Crăciunului sau Postul Paştilor sau Postul Adormirii Maicii Domnului, toate lucrurile astea sunt mişcare a pocăinţei.
Smerita cugetare te ajută să te vezi cum eşti şi să nu te complexezi deloc de ceea ce vezi, ci din contră, să îţi intensifice strigătul: „Doamne, acesta sunt acum, dar nu mă lăsa aşa cum sunt, ci fă-mă cum vrei Tu să fiu!”


Părintel Melhisedec,
Stareţul Mănăstirii Lupşa

Read more >>

joi, 23 februarie 2012

Cele 100 de rugaciuni ale parintelui Marcu de la Sihastria

Cele 100 de rugaciuni ale parintelui Marcu de la Sihastria




"Cine vrea să-şi cureţe conştiinţa şi să-şi lumineze mintea, poate să lucreze acest tipic de rugăciune pe care l-am alcătuit pentru mine şi pe care îl rostesc de fiecare dată când mă trezesc din somn:
1. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei, adică de nouă ori).
2. Tatăl nostru, miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei).
3. Fiul lui Dumenzeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei).
4. Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei).
5. Prea Sfântă Treime, miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei).

Apoi: Prea Sfântă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.

Slavă... Şi acum... Doamne miluieş­te (de trei ori).

6. Preasfântă Născătoare de Dumenzeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei).
7. Doamne Iisuse Hristoase, Miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei).
8. Sfinte Ioane, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei).
9. Toţi Sfinţii şi Îngerii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul (de trei ori câte trei).
10. Toţi Îngerii şi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine păcătosul (de trei ori câte trei).
11. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (de trei ori câte trei)."
Sursa: Lumea Credintei

Pentru ca suntem in post si intram in Marele Post la fiecare rugaciune sa faca o matanie la fiecare rugaciune (pentru acei care sunt sanatosi si pot sa faca matanii).
Read more >>

miercuri, 18 ianuarie 2012

Sfantul Iustin Popovici - medicament in caz de nevoie

Sfantul Iustin Popovici

Iata un medicament:
"Iisuse, Prea Dulce, lumineaza-ma pe mine cel intunecat;
Iisuse, lumina mea, lumineaza-ma!"...

Daca ganduri necurate si rusinoase tulbura inima ta, alearga la rugaciune si roaga-te cu lacrimi:
"Iisuse, Prea Dulce, lumineaza cugetele inimii mele;
Iisuse, lumina cea sfanta, lumineaza asupra mea!"...

Si daca, iarasi, la orizontul sufletului tau se infatiseaza norii cei de foc ai placerii, recurge la aceasta minunata rugaciune:
"Iisuse, Prea Dulce, lumineaza simtirile mele intunecate de patimi;
Iisuse, Prea Dulce, pazeste inima mea de pofta cea rea!"... 

Iar cand toate relele se napustesc de pretutindeni asupra ta, ca sa te arunce in intuneric, in deznadejde, in moarte, atunci striga catre Domnul cel atotmilostiv:
"Spre cer ridic ochii inimii mele, spre Tine, Mantuitorul meu, mantuieste-ma cu stralucirea Ta!"
Read more >>

duminică, 25 decembrie 2011

Începe prigoana împotriva monahilor athoniti, care a fost văzută in duh de Sfinti ai locului?

În prezent, Gheronda Efrem este în Mânăstire, bolnav la pat, cu febră mare, lucru verificat şi confirmat de medicii de la centrul din Karies. Sâmbătă dupămasă a primit vizita Prim-procurorului din Thessalonic, însoţit de Poliţia din Halkidiki şi de alte forţe de ordine (în jur de 50 de persoane), pentru a-l reţine. Reţinerea a fost amânată până când starea sa de sănătate se va îmbunătăţi. Gheronda Efrem a declarat ieri că “sunt monah şi mă voi preda justiţiei; nu-mi pare rău pentru mine, ci pentru cei care au fabricat această maşinaţie”.
Se încearcă distugerea Sf. Munte și a ortodoxiei. Și asta chiar de Crăciun. Pentru mai multe detalii și ce putem face, citiți mai jos.

Primul pas foarte concret în direcția asta a fost arestul preventiv declarat chiar în a...jun de Crăciun... împotriva Părintelui Stareț Efrem, egumenul Sf. Mănăstiri Vatoped. Pretextul a fost că părintele stareț a fost declarat suspect să ...fugă. (!!!) După ce a făcut atâtea călătorii în străinătate și s-a prezentat de atâtea ori personal să dea declarații și cuvântări când ii s-a cerut, acum socotesc că ...o să fugă (???). Dacă ar fi dorit să fugă ar fi putut să o facă de nenumărate ori până acum.

Motivul adevărat este, însă, altul:

După cum se știe, p. Efrem a fost în Rusia cu Sf. Brâu (vezi http://vatopaidi.wordpress.com/2011/11/29/spod54/ ) și a provocat un cutremur duhovnicesc acolo.

Printe altele, p. Stareț Efrem în discuția sa cu conducerea Rusiei a cerut ajutor pentru țara care de fapt îl războiește. Dacă stai aici în Grecia ai înțelege de ce (foamete, sărăcie, nesiguranța zilei de azi (anarhiști, derbedei etc.), nesiguranța zilei de mâine (oricine poate fi dat afară din orice post – înafară de elite bineînțeles). Și toți aici știm (locuiesc în Grecia după cum spuneam) că acestea vin de evreo-americanii care conduc, de fapt, țara.

Pentru că p. Efrem a obținut de fapt promisiunea ajutorului Rusesc, fapt care a bucurat foarte multă lume în Grecia, acum sistemul totalitar care este la cârma țării îi plătesc cu vârf și îndesat. Și prin extensie lovesc și în Sf. Munte cu care are o contră acerbă și în privința actelor cu cip. De asemenea monahii au fost amenințați de către conducerea UE să permită femeilor intrarea în Sf. Munte pentru că altfel vor face pușcărie.

Desigur că lucrurile se preconizau mai de demult după cum lasă să se înțeleagă și http://vatopaidi.wordpress.com/2011/12/19/spod64/

Articole similare în română pe această temă găsiți la http://vatopaidi.wordpress.com/2011/12/25/motivul-detentiei-preventive-a-parintelui-efrem-de-la-man-vatopedi/
(cu un video prezentând întâlnirea p. Arhim. Efrem cu dl. Vladimir Putin)

și http://presaortodoxa.wordpress.com/2011/12/24/egumenul-efrem-va-fi-intemnitat/

Ceea ce se poate face practic în acest moment este să răspândiți știrea și să mergeți la http://www.freegerontaefraim.com/ro/2011/12/24/30/

și după ce semnați scrisoarea de acolo să o trimiteți la mailul (sau faxul) menționat.

La linkul de mai sus veți afla și mai multe detalii.

Problema este foarte serioasă pentru că într-adevăr vor să distrugă Sf. Munte și să izoleze ortodoxia. Și bineînțeles că dacă valul trece peste Sf. Munte se va extinde și în celelalte țări ortodoxe și va fi foarte greu de stăvilit.Vezi mai mult
Holy Belt Returns Home (Photo Report)- H Αγία Ζώνη επιστρέφει “σπίτι” (Φωτορεπορτάζ) – SPOD – ΠΦΗ (5
vatopaidi.wordpress.com
Vezi mai mult
Read more >>

luni, 19 decembrie 2011

Cuvantul Pr. Cleopa la NASTEREA DOMNULUI


CUVÂNT LA NASTEREA DOMNULUI
 
Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Nasterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul si Dumnezeul nostru, m-am gândit să spun câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat si dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi.

Ati văzut că atunci când vine primăvara - fiecare din noi am apucat atâtea primăveri câti ani avem -, mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi. Apoi începe a încolti iarba, pământul se umple de iarbă verde si de flori; neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii si pe dealuri. Dobitoacele ies la păsune, păstorii cântă din fluiere de bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii si livezi, codrii înfrunzesc si toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire si se face un fel de rai pe pământ. Si fiecare are o multumire sufletească ajungând să vadă această împodobire si înnoire a stihiilor vremii, si de bucurie si multumire dă slavă lui Dumnezeu.

Asa s-a întâmplat si când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a nasterii Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori: Iată, vă bineves-tesc vouă bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul si pământul de această primăvară si înnoire a neamului omenesc.

Dar oare de când a venit la noi această primăvară? Încă de când a zis Dumnezeu către sarpe despre Eva: Aceasta îti va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a căzut neamul omenesc, si tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul sarpelui, adică al satanei.

Dar de ce se cheamă Hristos sământa femeii? Apostolii spun că Hristos din sământa femeii S-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sământă de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în "Cuvânt teologic" la întruparea lui Dumnezeu sau în capetele cunostintei: "Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei si Preacuratei Fecioare Maria" (Filocalia 2, p. 215, într. 15, Sibiu, 1947, trad. de Pr. dr. D. Stăniloae).

Cam cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Domnului în trup, trăia în Mesopotamia, în tara cea dintre două râuri, Tigru si Eufrat, care se mai chema pe atunci "Poarta lui Dumnezeu", un mare vrăjitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numită Petor (Numerii 22, 5).

Tot în vremea aceea, poporul lui Israel era în nemernicia lui cea de patruzeci de ani, în pustie, si ajunsese în pământul amoreilor. După ce l-a bătut pe Sihon, împăratul amoreilor, trecuse în pământul Vasanului. Acolo l-a bătut pe Og, împăratul lor, si mare groază a băgat în popoarele de dincolo de Iordan si din pământul lui Moab, care era dincoace de Iordan, desi poporul încă nu trecuse Iordanul. Împărătia lui Moab, care era lângă poalele Muntelui Carmel si lângă Ierihon, avea pe atunci un împărat cu numele Balac.

Si acesta, când a văzut că poporul lui Israel - căruia îi ajuta Dumnezeu în vremea aceea, că era singurul popor ce se închina adevăratului Dumne-zeu - ia tară după tară si popor după popor, si a ajuns lângă hotarele lui, a fost cuprins de mare spaimă si grijă. De aceea împăratul Balac a strâns boierii curtii sale din Madiam si a zis: Poporul acesta mănâncă acum totul împrejurul nostru, cum mănâncă boul iarba câmpului (Numerii 22, 4).

Deci, sfătuindu-se ei si socotind că nu vor putea tine piept unui popor care se arată asa de puternic, au hotărât că nu este altceva mai bun de făcut decât să cheme în ajutor pe Valaam din Petor. Că la popoarele păgâne era mare credintă în acest vrăjitor pe vremea aceea. Atâta credintă aveau în acel mare vrăjitor, încât îl socoteau ca pe un dumnezeu.

Si a trimis Balac împăratul o delegatie peste Eufrat în Mesopotamia, cu mari daruri si cu mare cinste la Valaam din Petor, să vină să-i ajute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea drăcească, să bată pe poporul lui Israel, că dacă nu, tara lor va fi pierdută.

Si l-a dus pe vârful muntelui Peor si acolo i-a făcut jertfelnice. Dar Valaam, după ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, în loc să blesteme poporul lui Israel a început să proorocească cele despre nasterea lui Iisus, zicând: Cât sunt de frumoase sălasurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!... o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel si va lovi pe căpeteniile Moabului si pe toti fiii lui Set îi va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere... (Numerii 24, 5, 17-19).

Si astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia să se arate în vremea nasterii Mântuitorului, si că Acesta va da lovitura de moarte lumii păgâne si idolatre si va împărăti peste toate popoarele lumii, până în veac. Apoi, sculându-se, s-a înapoiat în tara sa.

Acestea a proorocit pentru că Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrăjitorul.

Băgati de seamă că acestea s-au întâmplat cu 1500 de ani înainte de venirea Mântuitorului, pe vremea lui Moise, când trăia Balac, împăratul Moa-bului. De atunci traditia aceasta era în tot pământul Persiei si în pământul unde se află astăzi Irakul si Iranul.

Si asa, din traditie în traditie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseste dumnezeiasca Scriptură, până în vremea nasterii lui Iisus Hristos. Si s-a arătat steaua în Egipt, în Persia si în alte părti cu doi ani mai înainte.

Când au văzut magii o stea atât de mare, care nu-si mai făcea drumul ca si celelalte, de la răsărit la apus, ci venea de la miazăzi la miazănoapte -, stiind si proorocia lui Valaam -, au putut cunoaste despre steaua care va răsări din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, Împăratul care va zdrobi toate împărătiile lumii si va împărăti în veac în împărătia cea duhovnicească si fără de sfârsit (conf. Luca 1, 33).

Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeti că erau vrăjitori ca Valaam din Petor. Nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi si astronomi, ghicitori în stele sau astrologi. Ei aveau cărti vechi rămase de la Valaam si de la alti înaintasi si stiau, din traditia de un mileniu si jumătate, că se va arăta o stea neobisnuită, o stea făcându-si drumul altfel, nu asa cum i-a zis Ziditorul de la început, si atunci Se va naste un Împărat care va împărăti toată lumea. Si pândeau, că erau astronomi, să vadă când va apărea steaua care să-si facă drumul ei, nu asa ca toate celelalte.

Oare nu te-ai speria să vezi acum o stea că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e satelit, că seamănă cu stelele, dar atunci nu erau sateliti. Deci se stia că acesta este un semn minunat nemaiîntâlnit. "Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!"

Si de ce a apărut steaua cu doi ani mai înainte de nastere? A fost o rânduială dumnezeiască să se arate cu doi ani mai înainte, ca să aibă ei când se pregăti pentru o călătorie lungă, din Persia până în Ierusalim, căci trebuiau să meargă peste 1000 de km, si pe atunci nu era atât de usor ca acum.

Si cei trei mari filosofi si magi au pornit cu cămilele încărcate cu hrană si cu daruri, să-L găseas-că pe Împăratul lumii.

Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei cu numele Artavan, fiind împiedicat de diavo-lul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Betleem, ci a ajuns mai târziu, când Hristos era răstignit pe Cruce.

Iubiti credinciosi,

Dar cum s-a săvârsit această taină duhovni-cească? Nouă ne istoriseste Evanghelistul Matei asa: Iar nasterea lui Iisus Hristos asa a fost: că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt (Matei 1, 18).

Dar de ce a trebuit să se logodească cu bărbat cea Preasfântă si Preacurată Fecioară, dacă a născut de la Duhul Sfânt si a fost cămara plină de toate darurile Sfântului Duh?

După cum arată dumnezeiestii Părinti, Maica Domnului a fost logodită pentru două pricini. Prima, pentru că trebuia să fie mintit satana. Cu 700 de ani înainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evan-ghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: Iată, fecioara în pântece va lua si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuieste, cu noi este Dumnezeu.

Satana a înteles, prin gura acestui prooroc, că o fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, si din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe fata pământului, să afle care din ele va naste fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Căci, dacă o afla poporul având în pântece nefiind logodită, o ucidea cu pietre, după legea lui Moise.

Dar satana s-a înselat, că nu poate el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu si să întârzie taina mântuirii. Că zice dreptul Iov: El (Dumnezeu) destramă planurile celor vicleni... El prinde pe înte-lepti în istetimea lor si sfatul celor înselători ies prost (Iov 5, 12-13).

De aceea Dumnezeu Si-a arătat întelepciunea si prudenta, când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea si însusi satana că este femeie ca toate femeile, si el (satana) să nu bănuiască că ea este fecioara cea din veci asteptată si aleasă să nască pe Mesia.

Iar a doua pricină a fost si mai tainică. Sfântul Grigorie Teologul si Marele Vasile spun că s-a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mântuirii, să nu intre în luptă cu Hristos. (Marele Vasile, Tâlcuire la psalmul 44 si Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Nasterea Dom-nului).

Căci Hristos trebuia să pătimească, să fie batjocorit, ocărât, schingiuit, răstignit si la urmă să fie omorât, si satana stia că noi prin rănile Lui ne vom vindeca. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: Dar El a luat asupră-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat... si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat (53, 4-5).

Iată ce trebuia să pătimească El, conducătorul lumii, de la om! Si dacă ar fi stiut satana că această fecioară are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât si batjocorit si omorât, ca să nu se plinească în felul acesta mântuirea lumii, care trebuia să vină prin Cruce.

Atunci satana n-avea să mai întărâte pe evrei, pe farisei, pe cărturari. N-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigo-nească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos si să ne mântuim noi! Dar asa, necunoscând taina, a început să-L prigonească chiar după botez, socotind că-i un drept sau un prooroc.

Că auzi ce-I spune satana în muntele Caranta-niei, căci nu stia sigur cine este: De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 1). Iar altădată, când duhul necurat a strigat din îndrăcitul din tinutul gherghesenilor: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? (Luca 8, 28).

A spus acestea pentru că diavolul stia scriptura care zice: Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6). Deci satana îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor si dreptilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), nestiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiintă, Cel care va prăda iadul si va omorî moartea.

Dar cu câti oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani! Cu câti patriarhi, cu câti drepti, cu câti făcători de minuni, care au înviat si mortii? El stia că trebuia să vină proorocul prezis de Moise, dar nu stia că va veni în persoana lui Hristos. Iată, deci, cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic lângă Preacurata Fecioară Maria.

Iubiti credinciosi,

Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Si Iosif, când a văzut că Maica Domnului are în pân-tece, s-a întristat. El stia că a luat pe această fecioară din mâna proorocului Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată si s-o păzească cu totul în învătătura Sfintelor Scripturi. Si când a văzut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gândul, cum cântă Biserica: "Spăimântatu-s-a Iosif..." si "Nu te mâhni, Iosife...".

S-a mâhnit Iosif, gândind cum se poate ca o fecioară de 15 ani, curată si preasfântă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, pe care a hrănit-o Arhan-ghelul Gavriil 12 ani, încredintată lui ca unui om bătrân si văduv, cum se poate deci ca această cămară a tainelor, această floare a raiului si a cerului, să fie acum grea? Cine a înselat-o pe Maria? Cine a gresit cu dânsa? Cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?

Acestea erau întrebările pe care bietul si dreptul Iosif si le punea, mâhnindu-se după dreptate. Avea dreptul să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. "Mă tem - gândea el - că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o; iar dacă va afla poporul, pe dânsa o va ucide cu pietre. Da - îsi zicea el -, mai bine am s-o las în taină si mă duc".

Si cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca si cum Însusi Dumnezeu i-ar fi spus: "Nu te teme că a înselat-o cineva! Nu te teme că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins cineva să ti-o fure! Nu. Este preasfântă, preacurată! Pentru dânsa am făcut cerul si pământul si am zidit toată făptura! Ia-o, si nu te teme!"

Si asa, întărit de înger, Iosif a luat-o! Si zice mai încolo Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul Său cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). De la acest cuvânt până când, pornesc neoprotestantii de tot felul si nu voiesc s-o laude si s-o cinstească pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea până când..., ca si cum ar da a întelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut Iosif!

Dar nebuni sunt si slabi la minte toti cei care cugetă asemenea cu dânsii. Să cerceteze Scriptura mai întâi si să vadă ce înseamnă cuvântul până când. Si atunci să vadă adevărul, care străluceste mai mult decât soarele în Evanghelie si în toate dumneze-iestile Scripturi.

Cuvântul "până când" înseamnă vesnicie, se spune în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Si citind în scrierile dumnezeiestilor Părinti, vedem tâlcuit că, atunci când auzim zicându-se în psalmul 109: Sezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmasii Tăi asternut picioarelor Tale, să nu întelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăsia si pe diavolul si pe cei potrivnici, nu va mai sedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăti cu El peste toate veacurile, deoarece stim bine si este scris, că împărătia Lui nu va avea sfârsit (Luca 1, 33).

Sau când auzim de sotia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că n-a avut copii până în ziua mortii ei (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit? Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a îngropat-o?! Deci a arătat vesnicia, că niciodată nu a mai născut.

Sau despre corbul lui Noe, ce zice? Si nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe până ce a secat apa de pe pământ (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu! Porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors!

Deci cuvântul până când înseamnă vesnicie! Asa si despre Maica Domnului. Când auzi că n-a cunoscut-o pe ea până când înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat si n-a cunoscut-o nimeni.

Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai depar-te? Si a luat pe Maria, logodnica sa, că a venit poruncă de la cezarul August, când domnea în Siria Quirinius, să meargă fiecare să se înscrie. Unde? În cetatea sa.

Si a venit Iosif cu Maria în cetatea Betleem. De ce au venit în Betleem? Betleemul era cetatea lui David, căci ati auzit mai sus ce i-a spus îngerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei: Iosife, fiul lui David... Si fiindcă si Iosif si Maica Domnului se trăgeau din neamul si din casa lui David, după dreptate au venit în Betleem să se înscrie, cu toate că acum locuiau în altă parte.

Betleemul, numit în vechime si Efrata, se mai chema si cetatea lui David, căci într-însa s-a născut si s-a uns ca împărat marele strămos al Mântui-torului, după trup. Dar s-a mai numit si "Casa Pâinii", de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-si turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut si a proorocit că acolo avea să se pogoare si să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Dar unde se află Betleemul? În Palestina. Este o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim si Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul si unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine-zis cu Sfânta Treime. Acolo era Betleemul!

Dar de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de nastere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo 4-500 de ani de venirea lui Hristos în lume: Si tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu esti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va iesi Povătuitorul, Care va paste pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).

Această proorocie au cunoscut-o si arhiereii si cărturarii, căci atunci când i-a întrebat Irod: "Unde va să se nască Hristosul", ei au răspuns: "În Betlee-mul Iudeii". Si i-au spus proorocia aceasta.

Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, împlinindu-se nouă luni, tocmai atunci a sosit vremea de nastere. Si atunci, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naste.

Iubiti frati, poate si dumneavoastră si noi am stat în una din nopti afară, când cerul era înstelat si stelele asa de frumoase si de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce ati face dacă ati vedea deodată că stelele si cerul tot vin si vin si vin spre pământ si se apropie? Si din ce se apropie mai tare, mai tare luminează; si de atâta orbire si de frică, negresit, mai că v-ar iesi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi!

Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi si tot vine si orbeste lumea si arde lumea cu razele sale si miliarde de raze străpung văzduhul, arzând toate si luminând toate! Câtă frică ar fi atunci si cât cutremur să vezi stelele si soarele venind spre pământ.

Ei, dar nimic n-ar fi aceasta fată de ce s-a întâmplat la nasterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului si al pământului. Cel ce a zidit soarele si a pus lumina, razele si căldura în el, si a pus luminători pe tăria cerului. Acela a venit!

Câtă spaimă, cât cutremur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi gândind că Cel Care a făcut toate din nimic, a venit până la firea noastră. Si n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă, într-o pesteră. Era o pesteră cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare lătime, unde se adăposteau vitele de căldura mare. Era pestera unde David închidea oile când era păstor.

Deci Mântuitorul a voit să Se nască chiar în pestera unde David, strămosul Său după trup, a trăit. N-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci pestera lui David, ca să-si arate smerenia chiar de la început, de la nastere.

Dar de ce S-a născut într-o pesteră? Pentru că ea este simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină si în temnita iadului si în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum si mai ales cel până la Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli si al păcatului.

Si S-a născut Hristos noaptea, la miezul noptii si în pesteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? La pesterile de care a spus Isaia, căci zice: pesterile lor - vorbeste de pesterile iadului - în veci cu întuneric sunt făcute. Si a venit să risipească întunericul din pesterile iadului si întunericul păcatului de pe fata pământului.

Dar de ce S-a născut Iisus Hristos la miezul noptii? A venit să lumineze pesterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii si a venit să lumineze si să strălucească în toate părtile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Dar stiti în care zi a săptămânii S-a născut Hristos? Poate vă întreabă cineva. Adu-ti aminte din Sfânta Scriptură ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: "Să se facă lumină" si a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica sau "Ziua soarelui"!

Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfintii Părinti de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a înviat din morti (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste Sfintii Săi ucenici si Apostoli. Duminica Sfintii Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit si Apocalipsa, că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii!

De aceea a sfintit Dumnezeu ziua Duminicii si cu nasterea Sa, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumina. Parcă ne-ar fi spus Mântuitorul: "Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci, si am venit să aduc lumina cea sfintită si duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul si voi lumina peste tot omul care vine în lume ca lumina sfintită. Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele si lumina zilei, si Eu am venit acum cu lumină gândită, ca lumină duhovnicească". Iată pentru care pricină Hristos S-a născut Duminica si la miezul noptii.

Iubiti credinciosi,

Magii, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod si au întrebat unde este Împăratul care S-a născut. Si întelegând Irod că în Iudeea si anume în Betleem se va naste Hristos, cu mare viclesug le-a spus magilor: Mergeti si cercetati cu de-amănuntul despre Prunc si, dacă Îl veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).

N-avea el de gând să-L cinstească, ci voia numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni. Nici dracii, nici îngerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El înaintează vesnic cum este rânduit de Dumnezeu.

S-au dus deci magii, după cum stiti, si au aflat steaua deasupra pesterii din Betleem. Apoi s-au închinat cu mare bucurie si cinste Domnului nostru Iisus Hristos, si I-au adus daruri: aur, smirnă si tămâie. Aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu si smirnă ca unui mort (muritor). Si luând înstiintare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au pornit înapoi pe altă cale.

Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie si de mare tulburare. Si aducându-si aminte de cele spuse de magi, că steaua s-a arătat cu doi ani mai înainte, a trimis ostasi în Betleemul Iudeii si în jur, să taie toti pruncii de doi ani si mai jos, că numai asa va fi sigur de uciderea acelui Împărat, Care este Hristos.

Dar înainte de aceasta, îngerul Domnului se arătă lui Iosif în vis si-i spuse: Scoală-te, ia pruncul si pe mama Lui si fugi în Egipt si stai acolo până ce-ti voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare (Matei 2, 13).

Ati văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său? Dar de ce i-a zis: "Fugi"? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se teme oare de el? Doamne fereste! De câte ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor când au vrut să-L prindă?

Aceasta a făcut-o spre a ne da nouă pildă, ca să fugim din calea primejdiei când vedem că vine asupra noastră; pentru că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Dacă vezi că vine primejdia, să n-ai cutezanta si mândria cugetului să stai în calea primejdiei. Dacă stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine. Dacă Dumnezeu vrea să pătimesti martiriul si să te încununeze, te găseste dusmanul. Dar tu esti dator să te păzesti, să nu crezi că esti mai tare decât Petru si Pavel si să stai în calea primejdiei".

Dar câti din drepti n-au fugit si nu s-au ferit? De câte ori n-a fugit David de furia lui Saul, care îl urmărea ca să-l piardă?

Sfântul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douăzeci si opt; Ilarion cel Nou a stat la o văduvă bătrână sapte ani într-o grădină, într-un bordei; Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul mării la un pescar, fiindcă îl urmărea Leon, împăratul iconoclast; Sfântul Teodor Studitul două-zeci de ani a fost fugar si de asemenea ucenicul său, Nicolae Mărturisitorul.

Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit crestinii si sfintii, ca să nu aibă mândria să spună: "Mă duc la moarte!" Pentru că nu suntem pregătiti de moarte, si Dumnezeu, când vede că omul se reazemă pe puterile lui, îi ia darul. Este mai bine să zicem: "Doamne, sunt păcătos, sunt neputincios si fricos, de aceea fug. Dacă vrei să mă întăresti Tu, scoate-mă; dacă nu, fug!" Ce spune Proorocul Isaia în cântarea a patra? Mergi, poporul Meu, încuie usa ta, ascunde-te putin, câtusi de putin, până va trece mânia Domnului (Isaia 26, 20).

Auzi! Să ne ascundem putin, câtusi de putin, până va trece mânia Domnului. Nu avem poruncă să iesim în vileag, dar nici să ne lepădăm de Hristos când suntem descoperiti.

Si Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi către sfârsitul lumii pentru toată Biserica de pe fata pământului, zice: "În vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gândită si cea simtită". Pustia cea gândită este atunci când omul va tine credinta în taină si se va ruga din inimă lui Dumnezeu să se pregătească pentru mucenicie si pentru moarte.

Iar pustia cea simtită vor fi codrii, muntii, dea-lurile, văile adânci, desisurile, care vor adăposti pe robii lui Dumnezeu si îi vor acoperi. Asa trebuie să facem. Negresit, în toată vremea si în tot locul, crestinul trebuie să fie pildă, să mărturisească prin toată viata sa că este cu adevărat lumina lumii si sarea pământului, să aibă mereu în minte cuvântul Apostolului: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseste spre mântuire (Romani 10, 10).

Dar si aceasta să o învătăm din Evanghelia de azi: că este bine, si după Sfintii Prooroci si după Sfintii Apostoli, să te feresti din calea primejdiei când poti. Când nu, stăm înaintea Domnului si El va întări pe cele neputincioase si va plini cele cu lipsă ale noastre.

Iubiti credinciosi,

Iată ce s-a întâmplat. Sculându-se Iosif a luat Pruncul si pe mama Lui si au fugit în Egipt. Si au stat acolo, după mărturia unor sfinti si a unor mari istorici, sapte ani, că Irod a domnit 13 ani, cum arată marele istoric evreu Iosif Flaviu.

Si S-a dus Mântuitorul în Egipt pentru două pricini: prima ca să împlinească proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia să plinească la vreme si proorocia despre răstignire, hrănirea cu otet, trestia si toate celelalte.

Dar si pentru altă pricină s-a făcut aceasta: În secolele II-IV după Hristos au iesit niste erezii numite gnostice: montanistii, arienii si altele. Si o seamă din ei au nălucit că Hristos S-a născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu S-ar fi ascuns Hristos, acesti eretici ar fi nălucit că El nu ar fi fost si om după trup, ci numai Dumnezeu, care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă si fire omenească si că sabia l-ar fi tăiat. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit deci ca să împlinească proorocia care spune că din Egipt am chemat pe Fiul Meu si ca să arate că purta trup si S-a ferit cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Iar după ce au stat ei sapte ani în Egipt, Iosif, primind poruncă în vis, a luat Pruncul si pe mama Lui si a venit în părtile Galileii, în pământul lui Israel (Matei 2, 21-22).

Si ducându-se în Galileea, s-au asezat în cetatea Nazaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Ca să se împlinească Scriptura, care zice: ...Nazarinean se va chema. Dar de la Sfintii Părinti aflăm că cuvântul nazarinean nu există în toată Scriptura. Atunci de ce se zice: Si a venit si a locuit în orasul Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema (Matei 2, 23).

Dar câte Scripturi nu existau mai înainte, de care stim prin traditie? Iudeii au fost strămutati din locul lor si o multime de cărti canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost si Cartea Întelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, a lui Tobie si altele care au intrat în canonul cărtilor Scripturii. Asa se întelege proorocia aceasta de "Nazarinean". Se bănuieste că se află în cărtile lui Enoh, care a scris 19 cărti, ce se aflau în corabia lui Noe când a venit potopul. Căci se stia si după potop de proorocia lui Enoh, de care aminteste Sfântul Apostol Iuda în Epistola sa sobornicească si în cea de a doua a Sfântului Apostol Petru.

Deci cuvântul "Nazarinean" nu-l găsesti în toată Scriptura, dar s-a păstrat prin traditie, din proorociile lui Enoh. Asa spun dumnezeiestii Părinti.

Dar mai avem oare si altele din prorociile care s-au păstrat numai prin traditie si nu sunt scrise? Da, avem. Iată ce spune Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către Timotei: După cum Iannes si Iambres s-au împotrivit lui Moise, asa si acestia stau împotriva adevărului... si celelalte (3, 8).

Ati văzut? Dar căutati la Numerii si la Levitic, să vedeti, găsiti pe Iannes si Iambres în Scriptură?

Am avut o discutie cu adventistii de la Fundul Moldovei, care ziceau că ei cred numai ce este scris. "Dacă voi credeti numai ce este scris, vă rog să-mi arătati unde se scrie de Iannes si Iambres în Scriptură?" Au zis: "Nu este scris". "Si de unde stie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeti în toate cele 14 epistole ale lui. De unde stie el că Iannes si Iambres s-au împotrivit lui Moise?" Au răspuns: "Poate din traditie". "Nu "poate". Eu vă aduc vouă si altele din Scriptură, care arată că traditia este mai veche decât Scriptura. Si Scriptura nu este altceva decât o traditie veche întreagă, scrisă.

V-am dat pilda cu Iannes si Iambres. Unde vedeti în Scriptură că asa i-a chemat? În ea se spune numai că vrăjitorii lui Faraon s-au împotrivit lui Moise până la a treia plagă (Iesire 7, 11, 22; 8, 7), până ce a dat Moise în tot pământul musită, dar nu spune cum îi chema pe vrăjitorii care s-au împotrivit lui.

Asadar, fratii mei, din predica de azi, pe lângă altele, să vă rămână cu osebire în minte, întâi, că suntem datori să ne ferim în vreme de primejdie, după a noastră putere; iar al doilea, că unele proorocii despre Mântuitorul le-au adus Sfintii Evanghelisti din Sfânta Traditie, care este mai veche decât Sfânta Scriptură. Asa este aceasta care zice că Mântuitorul Se va chema "Nazarinean".

Aceasta s-o stiti despre Nasterea Mântuitorului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să dati slavă milostivirii si bunătătii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si Preacuratei si Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Nasterea Lui, că ne-a învrednicit pe toti să mai ajungem încă o dată Nasterea Domnului si să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina venirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul.

Cu aceasta închei si rog pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm cele ce le-am spus si cele ce ati auzit. Amin!


Parintele Cleopa
Read more >>

joi, 15 decembrie 2011

Un stâlp al Ortodoxiei basarabene


Atunci când basarabenii plecau în Sfântul Munte în căutarea bătrânilor călugări înţelepţi, erau întrebaţi: “Ce căutaţi aici? Îl aveţi pe bătrânul Selafiil acasă.” Mulţi nu-l ştiau, căci a fost o comoară duhovnicească ascunsă de ochii lumii, într-o mică chilioară din Mănăstirea basarabeană Noul Neamţ. Deşi au trecut şase ani de când părintele a urcat în Ceruri, prezenţa bătrânului schimnic se mai simte pe pământurile româneşti din stânga Prutului, atât de însetate după duhovnici buni.
Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în satul Răcoleşti din raionul Criuleni, primind la botez numele Ciprian. Mama părintelui era o femeie obişnuită, care se mai ducea din când în când la biserică. De altfel, viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care făcea gălăgie şi râdea în biserică şi chiar a luat o dată bătaie de la taică-său pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.
A început să umble la biserică în adolescenţă, după ce mama i-a povestit o întâmplare minunată pe care a trăit-o în copilărie. La vârsta de 3 ani, viitorul călugăr a murit şi a petrecut în această stare o zi şi o noapte. Tatăl s-a dus de acum la târg să cumpere cele de trebuinţă pentru îngropare, iar mama l-a spălat şi l-a pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap, şi a chemat femeile ca să-l plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul nopţii, copilul s-a sculat şi a cerut… bomboane. Amintindu-şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul său ca să-l învie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut-o şi să moară cu chipul pe care l-a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.
“De ce am lăsat lumea?”
Viaţa grea a ţăranilor din perioada stalinistă l-a determinat pe tânărul Ciprian să încerce cum se trăieşte la mănăstire. La început a intrat în Mănăstirea Ţigăneşti din Basarabia, unde a petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mănăstirea Căpriana fratele Ciprian a vieţuit aproape cinci ani. Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să aibă grijă şi de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la treabă. Bătrânul îşi aminteşte că uneori era nevoit să-i mai croiască cu varga, pentru că erau zbânţuiţi. Această stare de lucruri nu-i convenea tânărului însetat de viaţa călugărilor, despre care citea cu mult nesaţ în “Vieţile Sfinţilor”. “Oare am lăsat eu lumea, gândea tânărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oamenilor?” Şi într-o noapte, fără să spună nimănui, şi-a luat traista şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dragomirna, peste Prut.
În această mănăstire a petrecut un an pentru că stareţul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în Basarabia. Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de ani, iar peste şase ani, timp care l-a petrecut în ascultare, a fost călugărit cu numele Serafim. La vârsta de 38 de ani a fost făcut diacon. Prigoana stalinistă nu l-a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru “propagandă religioasă”. După arestare, a fost ţinut trei luni la interogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care-l interoga că a fost trădat de un “călugăr” care a venit la ei în mănăstire. Astfel de “călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăstirile, ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în lagăr, în Siberia, cinci ani, însă nu a povestit niciodată nimic despre cele îndurate acolo, aşa încât puţini ştiau că a fost în lagăr. Toate povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.
După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni. În 1954, episcopul rus Nectarie îl hirotoneşte ieromonah. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în Basarabia, rămânând deschise numai Căpriana şi Noul Neamţ, părintele mutându-se la cea de-a doua. În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea Noul Neamţ, iar toţi călugării au fost trimişi pe la casele lor. Astfel, părintele Serafim s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997, într-o cămăruţă, unde îşi ţinea rânduiala sa călugărească. În sat, părintele săvârşea uneori botezuri sau cununii în taină şi mărturisea puţinii credincioşi ce mai rămăseseră.
Spre bătrâneţe, părintele a orbit, petrecându-şi ultimii 23 de ani ai vieţii mai mult în rugăciune. În 1997 a fost readus în Mănăstirea Noul Neamţ, unde fost tuns în schima mare, la doar câteva săptămâni, primind numele de Selafiil.
Părintele s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Noul Neamţ.
“Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”
Trecut prin lagărele siberiene, părintele Selafiil păstra în memorie amintirea morţii multor oameni, unii morţi pe drum, unii înecaţi, unii în timp ce mâncau, alţii prin somn sau în multe alte feluri. De aceea punctul de plecare al trăirii părintelui Selafiil a fost obsesia morţii şi a deşertăciunii bunurilor acestei vieţi, în contrast cu veşnicia şi bunurile vieţii viitoare. Învăţătura bătrânului Selafiil se cuprinde în câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor: “Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameşului, blândeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade.”
În mănăstire părintele era, după cum spun unii care l-au cunoscut mai aproape, ca un Pateric viu. Fraţii tineri care mergeau la sfinţia sa după un sfat sau să vadă cum se mai simţea ziceau că merg la “Patericul” lor. El povestea că atunci când a revenit la Mănăstirea Noul Neamţ, în 1997, a descoperit Patericul Sfântului Sava. L-a pus atunci pe fratele cu care vieţuia în chilie să-i citească în fiecare zi, ca să înveţe din scrierile de acolo. Atunci când a citit cartea, părintele Selafiil era trecut de 85 de ani, însă chiar şi la această vârstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o sârguinţă mai mare decât cea a tinerilor. Astfel, părintele mereu folosea în învăţăturile sale pilde şi povestiri din Pateric, descoperindu-le fiecăruia potrivit puterii sale de înţelegere. “Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”, spunea adeseori ieroschimonahul.
Bătrânul Selafiil a fost unul din acei părinţi care a predicat mai mult cu fapta decât cu cuvântul, iar cei care s-au învrednicit să se apropie de el şi să-l asculte descopereau înţelepciunea sa îmbrăcată în simplitate şi multă iubire de aproapele. Era o simplitate copilărească, la care părintele a ajuns urcând pe muntele nevoinţei. O rugăciune copilărească, dar foarte ajutătoare împotriva mâniei, pe care bătrânul o spunea era: “Doamne, îndepărtează de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie.” Altă dată, bătrânul rostea această rugăciune din Pateric: “Doamne, vrei, nu vrei, mântuieşte-mă. Tu M-ai zidit, Tu mântuieşte-mă.” Şi celelalte cereri ale părintelui erau tot atât de simple, vădind o mare apropiere de Dumnezeu.
Patimile omului părintele le explica înr-un mod foarte iscusit. Zicea el că “noi n-avem voie să judecăm pe nici un frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă.” Gândurile rele părintele sfătuia să le alungăm cu rugăciunea, ca ele să zboare din minte, “să nu-şi facă cuibar acolo”. Deznădejdea o găsea ca fiind răufăcătoare omului, de aceea îndemna la speranţă necătând la încercări şi ispite: “Noi suntem ostaşi şi trebuie să luptăm până în ultima clipă. Ai căzut, scoală-te iar şi nu te deznădăjdui, luptă iar, pune început bun.”
Cu o deosebită dragoste, părintele Selafiil îndruma oaspeţii chiliei sale să citească “Vieţile Sfinţilor”, explicând că e cel mai bine pentru mireni, dar şi pentru călugări. Îşi amintea că, fiind tânăr, citea cu drag toată noaptea aceste scrieri, până când adormea cu cartea în mână.
Deşi părintele nu a scris niciodată nimic, veacul de experienţă ce l-a trăit a fost relatat în crâmpeie fiilor săi duhovniceşti şi credincioşilor apropiaţi lui, care păstrează vie flacăra înţelepciunii primite de la Selafiil cel orb şi o transmit celorlalţi. Supranumit de monahii din Muntele Athos “stâlp al Ortodoxiei din Basarabia”, bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, dar şi pentru credincioşii de rând. Prin sfaturile şi pilda sa de viaţă, alături de ceilalţi câţiva bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a restabilit continuitatea, după ruptura de 30 de ani produsă în monahismul basarabean. Smerenia schimnicului Selafiil l-a ascuns de slava oamenilor şi, astfel, el a petrecut retras în chiliuţa sa, până la adormirea în Domnul.
Ecaterina Luţişina
Read more >>

luni, 12 decembrie 2011

Care este sensul vieţii?



Care este sensul vieţii?


- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.
- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por­neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân­duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas­că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.
Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred­nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi­litate chiar şi pe Marele Arsenie, care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.
- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?
- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă­teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi­asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.
- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?
- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân­dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov­niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos­nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum­nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni­tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.
Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.
- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?
- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.
Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr­manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire Duhovniceasca”
Read more >>

duminică, 11 decembrie 2011

“Omul să se retragă din când în când, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu”


“Omul să se retragă din când în când, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu”

Publicam în numărul trecut un articol intitulat „Ni se duc Bătrânii”. Iată că pe 22 februarie Domnul a îngăduit să plece de la noi încă un Bătrân, Părintele Petroniu (Tănase), Stareţul celui mai mare aşezământ monahal românesc din Sfântul Munte – Schitul Prodromu. Născut acum 96 de ani şi călugărit din fragedă tinereţe (la numai 14 ani!) în Mănăstirea Neamţ, a primit din 1978 ascultarea de a lua parte la înnoirea duhovnicească şi materială a obştii românilor athoniţi aflaţi sub ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul. A slujit în Athos deopotrivă ca duhovnic şi stareţ, bibliotecar şi autor de cărţi duhovniceşti, ajungând să fie preţuit şi iubit pentru lucrarea sa atât în ţară, cât şi în Grecia. „Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”, zicea Părintele Petroniu, şi nădăjduim că s-a ridicat ca o floare înmiresmată şi bine-mirositoare din Grădina Maicii Domnului nemijlocit către Hristos Domnul, spre a vieţui în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor. (R.H.)
- Părinte Stareţ, vorbiţi-ne despre post şi, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.
- Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească înseamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…
Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu”, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele”, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.
Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului – căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul – fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.
Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.
Aşa, cu nevoinţă, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.
- Care este locul pe care televiziunea şi internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?
- Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Ori, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfânt, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” – pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.
Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică – să se facă sfânt, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfântul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Împărăţia de dincolo.
Ori, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.
Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat – s-a scris şi în presa românească cândva –, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Încearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică – un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…
- Oamenii îşi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?
- Împrăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Însă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaşterea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…
Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” – Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.
Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea – scop inspirat de diavol.
Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.
- Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare şi care nu, duhovniceşte vorbind?
- Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua”! Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Mă fac mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…
Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare – de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu – nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Ăsta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.
- Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.
- Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt. Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat”! Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.
Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca să umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.
­- Ce părere aveţi de relativizarea în ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN”, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?
- Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a păcatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Că scrie că o să fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revistă, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: „Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii”. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obligă să o îndeplinească, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.
Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca desfrânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca desfrânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Să-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului – şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…
- În încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.
- Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu – Care înăuntrul inimii sale se află –, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.
Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea – îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…
Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!
Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»”.
Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu – şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.
Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe
Articol apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”
Read more >>