Principala premisă de la care porneşte acest articol este că
Ortodoxia nu aduce numai un „sistem” de comportare morală, ci mai mult decat atat asigură un
tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al
personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a
Părinţilor Bisericii:
sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea.
Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la
dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta
presupune vindecarea lui.
1. Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului
Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o
metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.
Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu
încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu
ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda
noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize
obositoare,
încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos,
vechiul
nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate
patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o lungă strădanie a vindecării acestor patimi.
Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe
de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul
său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât
ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care
se supune,
omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.
2. Boala sufletului
Sufletul omului
După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El
nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin
voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici
chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează
de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat
lui Dumnezeu, atunci
se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată
deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.
Suflet şi trup
De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul
este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea
ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc,
rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul
omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că
boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul.
Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea
să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze
sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică.
Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos,
totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul
Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26,
41).
Ce anume este boala sufletului
Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume
trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează
un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi
cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi
răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece
mintea este bolnavă.
Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.
Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:
“
Ochiul tău este
luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e
luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat.
Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).
Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina
soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este
bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina
Lumii (Ioan 8, 12).
Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se
cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se
foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său
pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de
nelinişte.
Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel
cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut
asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”.
Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar
face mai buni.
Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară.
Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută,
acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este
eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că
nu mai are probleme serioase.
Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu
atât în bucurie, cât şi în întristare,
în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii
oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii
socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce
alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.
Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă
starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea)
şi întunecarea minţii.
Ce este întunecarea minţii?
Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului
se tulbură.
Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din
pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele
ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au
minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta,
astfel că se străduiesc
şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l
împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie;
în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă
normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este
proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.
Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa
negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de
anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ?
Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile
sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală
duhovnicească, ce duce la moartea minţii.
3. Vindecarea sufletului
Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital
duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni
buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27),
înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi
vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există
trei categorii de creştini:
prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a
doua,
a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se
tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic
spre vindecare. În sfârşit, celei de-a
treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.
Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai
spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’).
Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată.
De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de
gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie
să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie
să-şi tămăduiască mintea.
Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există
patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit,
’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.
Căi de vindecare
a) Credinţa ortodoxă
Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se
schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă
renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi
mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul
din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva
lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă
tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea,
ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu
adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii
Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui
Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui
doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea
lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf.
Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.
b) Conştientizarea bolii
Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi
de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se
duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala
duhovnicească.
Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus –
să ţinem poruncile lui Hristos.
Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui
Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul,
de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de
nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite,
atunci încercăm
să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi
chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor,
apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de
oglindă
duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi
de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor
sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.
Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti.
Prima
este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când
harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care
suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus
în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa
este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare
harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.
Există şi o
a doua cale prin care ne dăm seama de starea
noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau
cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul
în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o
fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea,
care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în
Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.
c) Preotul-tămăduitor ortodox
Dar, de bună seamă, se cere şi un
tămăduitor duhovnicesc potrivit,
spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe
drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care
păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut
necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul
să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât
de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o
călăuză.
Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă
naşte fii duhovniceşti.
Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către
Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară
nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut
pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin
dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos.
Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al
Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi
duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.
În tradiţia patristică se vorbeşte despre
două feluri de botez, întâi,
botezul prin apă; iar al doilea,
botezul prin Duh.
Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a
spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre
în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese
botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului.
Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost
botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a
fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după
botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este
luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?
De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească
şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc,
până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi
doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care
vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt
Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de
tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.
d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă
Liniştirea minţii de involburarea de ganduri
„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).
Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor.
Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm
atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă
ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”.
Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi
chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin
soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea
raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii
lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în
ochi.
Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea
nu mai suportăm să fim singuri.
De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau
casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne
acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul,
indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de
gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea
şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a
minţii.
Îmaginaţia bolnavă
Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care
apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a
fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea
în păcat. Prin urmare,
mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.
Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste
experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le
păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am
putea spune că imaginaţia este un
televizor color inventat înaintea celui real.
Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru.
Primul tip
este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie,
simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o
ţină în sclavie.
Al doilea tip de închipuire este aşa-numita
visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se
purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai
ales femeile, cad în această stare.
Al treilea tip este
îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii
încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea
artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare
firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă
pentru rugăciunea curată.
Al patrulea tip se înfăţişează în
străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în
chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru
este foarte primejdios,
fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii
minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind
astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de
curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi
îmaginaţie bolnavă.
Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie
faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă
fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află
imaginaţia.
Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă
creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L
închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se
roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este
începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.
Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a
gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea,
îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara
imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie
gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică
legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi
doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi
fixeze mintea asupra unor anumite idei.
De aceea este necesare de
o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri.
Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia
(atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea
şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania
gândurilor.
Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este
mărturisirea lor înaintea duhovnicului.
Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le
alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie
multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul
ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră
când se ridică piatra.
Patimile
După învăţătura Sfinţilor Părinţi,
patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci
sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate.
De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva
diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este
firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea
de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa
de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă
noi o folosim rău, într-un mod păcătos.
Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele
sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de
trai. Totuşi, se pot arăta câteva
principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un
preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.
a) Un principiu general spune că
vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor.
Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o
spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o
întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate
patimile.
b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează
prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.
c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin
taina spovedaniei.
Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania
curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu,
scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a
sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului
cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.
d) Trebuie luptat împotriva
patimii care ne asupreşte cel mai mult,
călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai
puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să
se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva
acelei patimi, care
poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.
e)
Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi
de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet
dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim
gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de
patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele
păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.
f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva
fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un
tratament diferit la fiecare persoană.
Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea
minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat,
aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci
este nevoie de un ajutor pe Cale.
g)
Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care
deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa
metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută,
ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).
Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească
Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un
tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică.
Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu,
secţii de terapie intensivă
şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică.
Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe
când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de
treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi,
în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea
se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata
simţire a lui Dumnezeu.
* adaptare după Hieroteos Vlachos,
Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă
http://biserica-boras.se/
