Acatistul Tuturor Sfintilor

Acatistul Tuturor Sfintilor

Duminica l-a dupa Rusalii

Condacul 1

Celor alesi ai lui Dumnezeu, Tuturor Sfintilor, care din veac au stralucit in toata lumea si au primit in cer cununi de slava, cantare de lauda aducem. Si ca cei ce aveti indrazneala catre Dumnezeu, din toate nevoile sloboziti-ne pe noi, ca sa graim catre voi: Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Icosul 1

Soborul ingeresc, micsorat prin caderea ingerilor celor cu trufie, s-a implinit iar de catre voi, toti Sfintii. In ziua praznuirii voastre, cetele ingeresti minunat va praznuiesc si pe toata lumea o cheama spre veselie duhovniceasca. Iar noi, urmand lor, cu bucurie graim catre voi:

Bucurati-va, sfintilor din veac, de Dumnezeu alesi si asezati in slava cea cereasca;
Bucurati-va, ca prin alegerea voastra, cu otenelile cele bune credinta ati savarsit;
Bucurati-va, ca prin faptele voastre cele cele bune, calea cea dreapta catre cer ne-ati aratat-o;
Bucurati-va, cei ce mai inainte de lagea lui Dumnezeu cea scrisa, dupa legea cugetului ati vietuit;
Bucurati-va, ca in urma Legii, cu evlavie viata ati savarsit;
Bucurati-va, cei din Legea noua, care luminat prin fapte bune ati stralucit;
Bucurati-va, cei ce in vremurile de pe urma, bine ati placut lui Dumnezeu, si plata cu cei dintai ati primit ;
Bucurati-va, ca de la necazurile cele pamantesti ati trecut la odihna cea cereasca;
Bucurati-va, ca v-ati invrednicit a vedea slava lui Dumnezeu cea negraita;
Bucurati-va, cei ce pururea va rugati pantru cei ce va cinstesc pe voi;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 2:

Vazandu-se, pe sine, Biserica lui Hristos cea drept- maritoare, infrumusetata cu o mare ceata de sfinti, ca niste prea frumoase flori de rai, luminat cinsteste pomenirea lor si impreuna cu ei cinsteste pe Preacurata Maica Domnului, preaslavind pe Cel nascut dintr-insa, Hristos Dumnezeul nostru, si cantandu-l Lui cantare de lauda: Aliluia

Icosul 2:

Mintii noastre, cereti-I de la Domnul lumina, Sfintilor placuti ai lui Dumnezeu, ca, lepadand slabiciunea cea omeneasca, cu inima si ci gandul sa ne inaltam la locasurile raiului cele de voi mostenite, iar noua fagaduite si sa glasuim catre voi cu bucurie asa:

Bucurati-va, stramosilor si patriarhilor din Legea veche, strabunii dupa trup ai lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu;
Bucurati-va, ca, prin binecuvantarea Domnului, s-a inmultit neamul vostru ca stelele cerului;
Bucurati-va, ca, in mijlocul vechiului intuneric al paganatatii, ati pastrat credinta cea dreapta in adevaratul Dumnezeu;
Bucurati-va, cei ce cu nadejde ati asteptat pe Rascumparatorul cel fagaduit;
Bucurati-va, ca din neamul vostru a stralucit prea luminoasa faclie, Nascotoare de Dumnezeu, Sfanta Fecioara Maria;
Bucurati-va, ca dintr-insa S-a nascut Biruitorul mortii si al iadului;
Bucurati-va, ca prin credinta voastra in Hristos, Cel ce avea sa vina, ati castigat mantuire;
Bucurati-va, ca, in locul blestemului celui de demult, binecuvantarea prin El ati primit;
Bucurati-va, cei ce si in iad venirea lui Hristos ati asteptat;
Bucurati-va, ca din chinurile iadului prin El v-ati izbavit;
Bucurati-va, caci cu slava la ceruri v-ati ridicat;
Bucurati-va, ca impreuna cu cetele ingeresti, in locasurile Tatalui ceresc v-ati salasluit;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 3:

Cu puterea Celui de sus umbriti fiind, Sfintilor, cu indrazneala v-ati intrarmat impotriva incepatorilor si stapanitorilor rautatii celei de sub cer;si biruind viclesugurile lor, toate inceputurile voatre cele bune le-ati savarsit cantand Atotputernicului, Iubitorului de oameni: Aliluia!

Icosul 3:

Avand, sfintilor prooroci, locasuri prea marite, in curtile casei Tatalui ceresc, si luminati fiind cu lumina cea cea pururea fiitoare a fetei lui Dumnezeu, va desfatati cu toti Sfintii, in fericirea cea negraita, de care noi pacatosii, dorind a fi partasi, va laudam pe voi asa:

Bucurati-va, sfintilor prooroci. Alesi de Dumnezeu inainte de nasterea voastra;
Bucurati-va, caci cu credinta ati slujit Domnului pana la intruparea lui Hristos;
Bucurati-va, ca din pruncie cu darul Sfantului Duh sunteti sfintiti;
Bucurati-va, cei trimisi de Domnul ca sa inteleptiti pe fiii lui Israel cel ce ratacise;
Bucurati-va, cei ce mai dinainte ati vestit preaslavita nastere a lui Hristos din Fecioara;
Bucurati-va, stelelor, care v-ati aratat inaintea venirii soarelui celui adevarat;
Bucurati-va, ca pe imparatii lui Israel, cei calcatori de lege, i-ati mustrat;
Bucurati-va, cei ce toata necuratia omeneasca, cu sabia Cuvantului lui Dumnezeu, fara crutare ati taiat;
Bucurati-va, robi credinciosi ai Domnului, care toata voia Lui ati implinit;
Bucurati-va, cei ce inainte stapanitorilor fara frica adevarul ati vorbit;
Bucurati-va, cei ce in lume multe scarbe si necazuri ati rabdat;
Bucurati-va, cei ce intru slava cea vesnica, cu toti alesii, in cer praznuiti;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 4:

De viforul vietii izbavindu-va, Sfintilor toti, in odihna cea cereasca va aflati, in loc cu verdeata si de racoare, unde sunt raurile dulcetii celei nespuse, hrana slavei lui Dumnezeu cea nestricacioasa, cantarile si glasurile celor ce praznuiesc acolo; si voi cu toate puterile ingeresti va veseliti, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4:

Ochii n-au vazut, urechea n-a auzit si in inima omului pamantesc n-a intrat, bucuria si dulceata in care voi acum va desfatati, Sfintilor Apostoli. Pentru aceasta, cu buna cucernicie, graim catre voi:

Bucurati-va, Sfintilor Apostoli, care, cu Ioan Botezetorul, sunteti mai aproape statatori, de prestolul Sfintei Treimi;
Bucurati-va, cei ce ati vestit lumii taina rascumpararii noastre;
Bucurati-va, cei ce cu lumina credintei lui Hristos ati luminat popoarele cele intunecate ;
Bucurati-va, cei ce ati semanat in inimile oamenilor samanta Cuvantului lui Dumnezeu;
Bucurati-va, ca roada ostenelilor voastre secerati, in camara cea cereasca;
Bucurati-va, sfintilor parinti, care la cele sapte soboare din toata lumea marturisirea credintei celei adevarate ati marturisit si intarit;
Bucurati-va, cei ce viforul viclesugurilor cele ereticesti ati linistit;
Bucurati-va, cei ce ati lamurit noua dogma credintei celei adevarate;
Bucurati-va, cei ce si pana acum, cu invatatura voastra, Biserica lui Hristos de eresuri si de dezbinari o aparati;
Bucurati-va, sfintilor ierarhi, care cu cuvantul si cu viata luminos ati stralucit;
Bucurati-va, ca in lumina cea neinserata, cu fiii vostri cei duhovnicesti locuiti;
Bucurati-va, ;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 5:

Rascumparati fiind, prin scurgerea Sangelui Tau cel dumnezeiesc, Mantuitorule, si cu dreptate slujind tie toti sfintii pe pamant, acum ca niste stele prea luminoase stralucesc pe taria Bisericii, si pe noi, care inotam in marea pacatelor acestei vieti, la calea cea dreapta ce duce la patria cereasca ne povatuiti. Pentru aceasta multumire lui Dumnezeu ii aducem, cu bucurie, cantand: Aliluia!;

Icosul 5:

Vazand, sfintilor mucenici, ca in lumea aceasta toate sunt desertaciune si supuse stricaciunii, v-ati silit preavesnicului Dumnezeu sa-l placeti si sa schimbati prin cumplitele chinuri, cele stricacioase. Pentru aceasta, v-ati invrednicit a sta aproape de infricosatorul scaun, in slava cea versnica, de unde sa nu ne uitati pe noi, cei ce savarsim pomenirea voastra si graim catre voi unele ca acestea:

Bucurati-va, sfintilor mucenici, rabdator de patimi, care cu sangele vostru ati pecetluit credinta vostra cea dreapta in Hristos;
Bucurati-va, ca nu v-ati temut de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida;
Bucurati-va, cei ce chinuri infricosatoare ati rabdat;
Bucurati-va, cei ce patimile lui Hristos cu osardie ati ravnit;
Bucurati-va, cei ce ati biruit cruzimea chinuitorilor celor cumpliti;
Bucurati-va, cei ce prin foc si prin apa ati trecut si in odihna vesnica ati intrat;
Bucurati-va, marturisitorilor si sfintilor mucenici, care pentru dreapta credinta si pentru cinstirea sfintelor icoane ati patimit;
Bucurati-va, preacuviosilor mucenici, care cu Domnul in rugaciune ati vorbit si cu patimile Sale pe diavol ati biruit;
Bucurati-va, ca pentru slava si cinstea Imparatului ceresc ati luptat;
Bucurati-va, ca slava biruintei de la Hristos din ceruri ati primit;
Bucurati-va, cei ce multe si felurite minuni, intru slava lui Dumnezeu, pe pamant ati savarsit;
Bucurati-va, ;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 6:

Neamurile crestinesti propovaduiesc marirea voastra, Sfintilor. Caci voi ca un rai sadit v-ati aratat in mijlocul Bisericii, avand pom de viata pe Insusi Domnul, din care, gustand dulceata raiului, ati trecut cu vederea toate cele stricacioase in lumea aceasta si cu bucurie in lpumea cea cereasca ati intrat, cantand: Aliluia!

Icosul 6:

Credinta cea dreapta si faptele cele bune ale cuviosilor parinti, ca izvoarele limpezi la toata lumea stralucesc, si calea cea intunecata a vietii acesteia noua ne-o lumineaza, ca sa nu ratacim in pustiul pacatelor si ale eresurilor cele de suflet pierzatoare. Pentru aceasta cu laude le cantam lor:

Bucurati-va, cuviosilor parinti, care lumea si toate cele din lume, pentru dragostea lui Hristos Dumnezeu, de buna voie le-ati lepadat;
Bucurati-va, cuvioaselor maici, care calatoria vietii pamantesti, zi si noapte luptand, ati savarsit ;
Bucurati-va, pustnicilor, care in pesteri si in munti cu fiarele ati vietuit;
Bucurati-va, postitorilor, care vremelnica viata in foame si in sete ati petrecut;
Bucurati-va, stalpnicilor, care gerul si zaduful pentru imparatia cea cereasca ati ati rabdat;
Bucurati-va, schivnicilor, care in linistea inimii pe Dumnezeu ati cantat;
Bucurati-va, fecioarelor, care fecioria ati pazit si lui Hristos Mielul cel fara prihana ati urmat;
Bucurati-va, slujitorilor alesi, care smerenia lui Hristos ati dobandit;
Bucurati-va, cei ce viata cea de obste, in dragoste frateasca ca ingerii ati petrecut;
Bucurati-va, cei intelepti si blanzi, care povatuitori calugarilor ati fost;
Bucurati-va, ca prin truda iubitorilor de straini bunatatile cele de sus le-ati castigat;
Bucurati-va, cei ce in odihna Domnului ati intrat;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 7:

Voind preabunul Dumnezeu sa arate lumii ca nu in zadar se ostenesc toti acei ce fac voia Lui, ci mare plata s-a gatit lor intru Imparatia cerurilor, a preamarit cetele de sfinti ai Sai, care in tot chipul au slujit Lui pe pamant, ca si noi sa ravnim vietii lor si aceeasi slava cereasca sa o dorim, cantandu-I Lui neincetat: Aliluia!

Icosul 7:

Zis-a Domnul: . Aceste cuvinte ale Stapanului sunt deosebit de potrivite voua Sfintilor toti. Caci voi, desi ati murit pe pamant cu trupul, dar cu sifletele pururea sunteti vii in locasurile cele de sus si multe minuni in lume savarsiti. Cu mijlocirea voastra cea fierbinte catre Dumnezeu, ajutati-ne noua, celor ce graim catre voi asa:

Bucurati-va, cei ce cu mintea voatra cea inalta de Dumnezeu cel adevarat L-ati cunoscut;
Bucurati-va, cei ce cu credinta voastra cea dreapta in Sfanta Treime, fara de prihana ati petrecut;
Bucurati-va, cei ce pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adevarat Dumnezeu si om desavarsit L-ati marturisit;
Bucurati-va, cei ce in mantuitoarele Lui patimi fara indoiala ati crezut;
Bucurati-va, cei ce cu credintacea dreapta ca stelele straluciti;
Bucurati-va, caci cu trupul pe pamant ati umblat, iar cu mintea in cer ati vietuit;
Bucurati-va, ca prin moartea cea vremelnica la viata cea fara de sfarsit ati trecut;
Bucurati-va, ca prin calea cea stramta dupa cuvantul Domnului ati mers;
Bucurati-va, ca prin portile cele ingeresti in imparatia cea cereasca ati intrat;
Bucurati-va, mostenitorilor ai bunatatilor celor vesnice;
Bucurati-va, grabnici rugatori pentru mantuirea noastra;
Bucurati-va, ;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 8:

Cu ochii cugetului privind la locasurile de sus, unde toti Sfintii dupa ostenelile cele pamantesti se odihnesc, noi cei ce pe pamant si in trup imbracati, macar ca nu putem cunoaste fericirile cele de acolo, dar cu credinta intelegandu-le, iar cu inima gustandu-le, cantam lui Dumnezeu Celui minunat intru sfintii Sai: Aliluia!

Icosul 8:

Atottiitorule, Doamne, Cel ce cunosti multimile stelelor si la toate le-ai dat nume, Tu singur stii pe nume pe toti cei ce bine ti-au placut tie. Iar noi, lucrul mainilor Tale fiind, precum nisipul marii a-l numara, asa si numarul tuturor sfintilor a-I spune nu se poate, decat numai pe cei alesi robi ai Tai, care de la inceputul lumii bine ti-au placut, pe nume ii chemam, zicand:

Bucurati-va, Adam si Eva, strabuni a tot neamul omenesc;
Bucurati-va, Abel si Set, cei dintai din lume iubitori de dreapta credinta;
Bucurati-va, Noe, al doilea incepator al neamului omenesc, si Avraam, primitorul asezamantului lui Dumnezeu;
Bucurati-va, Moise, de Dumnezeu vazatorul si Aaron, intaiul preot in Legea cea veche;
Bucurati-va, Enoh si Ilie, cei ce cu trupul moarte nu ati gustat si la cer ati fost luati;
Bucurati-va, Isaie, David si Daniel, vazatori ai tainelor lui Dumnezeu;
Bucurati-va, Ioachim si Ana, care ati nascut pe Fecioara Maria, Maica lui Hristos, Dumnezeul nostru;
Bucurati-va, Petru si Pavel, Iacob si Ioan, cei mai alesi apostoli ai lui Hristos;
Bucurati-va, Nicolae, Vasile, Grigorie, Ioan si Atanasie, stalpii cei neclintiti ai Bisericii lui Hristos;
Bucurati-va, Antonie, Pahomie, Eftimie, Ilarion si Sava, mari povatuitori ai calugarilor;
Bucurati-va, Gheorghe, Dimitrie, Eustatie si Pantelimon, mari mucenici ai lui Hristos;
Bucurati-va, Varvara, Irina, Paraschiva, Ecaterina si toate mucenitele, care cu sangele vostru ati adeverit biruinta credintei;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 9:

Toti sfintii Tai, Doamne, urmand cetele ingeresti, neincetat slavesc in cer, Prea sfant numele Tau: Sfant, Sfant, Sfant! Impreuna cu acestea si noi pacatosii, pe pamant, cu buze de taina cantam: Aliluia!

Icosul 9:

Ritorii cei cu desarta intelepciune nu se pricep a spune: Cum voi toti Sfintii, fiind asemenea noua, oamenii in trup patimas, nu v-ati biruit de patimi, ci, barbatia voastra, pe vrajmasii cei fara de trup ati biruit? Iar noi, preaslavind pe Domnul, Cel ce v-a intarit pe voi, laudam vitejia voastra si cu multumire graim:

Bucurati-va, Sfintilor Toti, ca pentru dragostea lui Dumnezeu viata voastra nu ati crutat;
Bucurati-va, cei ce lumea si pe stapanitorul ei ati biruit;
Bucurati-va, ca toatemrejele sarpelui celui din vechime, ca pe niste fire de paienjen, le-ati rupt;
Bucurati-va, cei ce sub mana cea tare e prea bunei Pronii a lui Dumnezeu v-ati smerit;
Bucurati-va, cei ce cu voia voastra voii Tatalui ceresc v-ati supus;
Bucurati-va, cei ce in trupurile si-n sufletele voastre pe Dumnezeu L-ati prea slavit;
Bucurati-va, caci cu toate faptele voastre pe Dumnezeu L-ati slavit;
Bucurati-va, ca mainile voastre la lucrarea faptelor bune le-ati ridicat;
Bucurati-va, ca pasii vostri pe calea cea adevarata ati indreptat;
Bucurati-va, cei ce nu v-ati lipit inima catre bogatii, sau desfatarea lumeasca;
Bucurati-va, ca numai catre bucuria cea vesnica ati cugetat;
Bucurati-va, ;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 10:

Pe calea mantuirii drept mergand si despre judecatile lui Dumnezeu invatandu-va, Sfintilor toti, v-ati aratat ca niste pomi bine roditori la izvoarele apelor si ati adus la vreme lui Dumnezeu rod de fapte bune. Iar acum in Edenul cel de sus, in fericirea cea negraita, desfatandu-va, pomeniti-ne si pe noi, fratii vostri, care laudam grija voastra cea parinteasca pentru mantuirea noastra si lui Dumnezeu cantam: Aliluia!

Icosul 10:

Ca un zid tare, impotriva vrajmasului, sunteti voi pentru noi, Sfintilor toti, si fierbinte rugatori catre Hristos, pentru tot neamul crestinesc. Pentru aceasta de sagetile nevazutilor luptatori pururea fiind voi paziti, cu bucurie graim:

Bucurati-va, frumusetea cea mare a neamului omenesc;
Bucurati-va, mantuirea cea de-a pururea in calatoria noastra cea pamanteasca;
Bucurati-va, ca ne sunteti noua ajutatori puternici, in lupta cu vrajmasii mantuirii noastre;
Bucurati-va, ca de sabia maniei lui Dumnezeu cu rugaciunile voastre ne aparati pe noi ;
Bucurati-va, ca, ispititi fiind, si noua ne ajutati cand cadem in mrejele ispitelor;
Bucurati-va, ca de pocainta noastra a pacatosilor va bucurati;
Bucurati-va, cei ce in tot locul si in toata vremea pe pamant bine ati vietuit;
Bucurati-va, cei ce chiar de ati gresit, dar cu adevarata pocainta si cu lacrimi intinaciunea pacatului ati spalat;
Bucurati-va, cei ce de la Adam si pana acum intru nadejdea vietii cele vesnice ati adormit;
Bucurati-va, cei ce de la apus si de la rasarit ati venit si in sanul lui Avraam v-ati odihmit;
Bucurati-va, ca ceata voastra pururea se mareste cu cei noi de pe pamant veniti;
Bucurati-va, ca prin voi locurile duhurilor celor cazute, in soborul ingeresc se implinesc;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 11:

Cantarile noastre cele de lauda, macar de ar fi ca intunericul de multe la numar, nu vor fi de ajuns spre marirea faptelor faptelor voastre celor bune, Sfintilor toti. Noua neputinciosilor mai bine ar fi sa iubim tacerea; dar ca sa nu ne aratam lenesi si nemultumitori, pentru milele si darurile lui Dumnezeucele pentru voi primite, Stapanului Celui ce v-a preaslavit pe voi ii cantam: Aliluia!

Icosul 11:

Voi, Sfintilor toti, sunteti faclii luminii celei nespuse, inaintea scaunului Preasfintei Treimi, impreuna cu cetele ingerilor, caci in rugaciuni pentru noineincetat sunteti si pe cararea cea luminoasa a mantuirii povatuiti pe cei ce graiesc catre voi asa:

Bucurati-va, faclii ale focului celui nematerialnic;
Bucurati-va, locuitori ai locasului Tatalui ceresc;
Bucurati-va, strugurii viei lui Hristos;
Bucurati-va, ale raiului flori bine mirositoare;
Bucurati-va, rauri de viata curgatoare, care potoliti setea noastra cea duhovniceasca;
Bucurati-va, nori de ploaie purtatori, ce ne racoriti pe noi in zaduful ispitelor;
Bucurati-va, caci cu suflarea voastra cea duhovniceasca iarna mahnirii de la sufletele noastre o alungati;
Bucurati-va, privighetorilor, cu dulci cantari, care ne vestiti noua primavara cea duhovniceasca a vesnicei fericiri;
Bucurati-va, punte inchipuita, a carei mila o varsati peste noi;
Bucurati-va, buni carmaci, care de potopul pacatelor ne feriti pe noi;
Bucurati-va, povatuitori credinciosi, care ne indreptati pe noi la patria cea cereasca;
Bucurati-va, ;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 12:

Darul cel dat voua de la Dumnezeu, ca o rasplata pentru multimea faptelor voastre cele bune, cine dintre pamanteni poate sa-l povesteasca, o Sfintilor? Caci precum am socoti apa marii cu picatura, asa si ale voastre minuni si faceri de bine, care prin voi ni se dau noua, nu este cu putinta a se numara. Pentru aceea, savarsim marita serbarea aceasta, cu bucurie si cu umilinta, iar lui Dumnezeu, Celui ce toate prin voi lucreaza, ii cantam: Aliluia!

Icosul 12:

Cantand tie, Atottiitorule Stapane, toti laudam preasfant numele Tau, ca de la inceputul lumii in diferite chipuri ai aratat pe pururea pomenitii Sfintii Tai, care tie unuia Dumnezeu, in Treime slavit, ti-au placut. Cu rugaciunile carora de toate rautatile izbaveste pe cei ce graiesc catre dansii:

Bucurati-va, Sfintilor toti, placutilor lui Dumnezeu, impreuna cu pururea Fecioara Maria, cea mai preasfantadecat toata faptura;
Bucurati-va, si voi ingerii cei fara de trup, pazitorii neamului omenesc;
Bucurati-va, sfintilor imparati ocarmuitori, care pe pamant cu buna cucernicie ati condus si Imparatia cea cereasca ati castigat;
Bucurati-va, judecatori care pe pamant ati judecat cu nepartinire, ca ati aflat mila si indreptarea de la Judecatorul cel mare al cerului si pamantului;
Bucurati-va, ai oraselor buni ispravnici, ca v-ati invrednicit a locui in orasul cel ceresc;
Bucurati-va, pastorii cei ravnitori ai oilor celor cuvantatoare de Hristos, Incepatorulpastorilor, ca v-ati preamarit;
Bucurati-va, buni lucratori pe pamant, care intru bunatatea inimii si in nerautate Domnului ati slujit;
Bucurati-va, calatorilor rabdatori, care ati ajuns la patria cea cereasca;
Bucurati-va, cei nebuni pentru Hristos, care ocari si dosadiripentru El ati suferit;
Bucurati-va, cei fara de arginti, care in dar tamaduire bolnavilor ati dat, iar plata din cer ati primit;
Bucurati-va, barbati si femei de toata varsta, care la chemare ati placut lui Dumnezeu;
Bucurati-va, ca voi intru Hristos una sunteti sufletele voastre in mainile Domnului sunt;
Bucurati-va, Sfintilor toti, rugatori fierbinti catre Dumnezeu, pentru toata lumea!

Condacul 13:

O, preafericitilor Parinti, implinitorii voii lui Dumnezeu, Sfintilor toti, cei ce ati castigat mostenirea vesnicelor bunatati, primiti acasta cantare a noastra de lauda, si prin rugaciunile voastre cele bine placute si primite de catre Dumnezeu, cereti noua iertarepacatelor si izbavirede chinurile cele vesnice. Ca impreuna cu voi in patria cea cereasca sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

(Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1.

Rugaciunea intai catre Toti Sfintii

O, preafericitilor, placutilor lui Dumnezeu, Sfintilor toti, care stati inaintea prestolului Sfintei Treimi si va bucurati de fericirea cea negraita! Iata acum, in ziua serbarii voastre cea de obste, fratii vostri cei mai mici, care aducem voua aceste cantari de lauda si prin mijlocirea voastra cerem mila si iertare de pacate de la preabunul Dumnezeu. Ca stim bine ca toate cate voiti puteti cere de la Dansul. Deci cu smerenie nbe rugam voua ca sa rugati pe Stapanul cel milostiv sa ne dea noua duhul ravnirii voastre, spre paza sfintelor Lui porunci; ca, mergand pe urma voastra, sa putem cu buna cucernicie si fara prihana sa savarsim calatoria vietii celei pamantesti, invrednicindu-ne intru pocainta a ajunge la locasurile raiului cele preaslavite si acolo impreuna cu voi sa preaslavim pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant, in vecii vecilor. Amin

Rugaciunea a doua catre Toti Sfintii

Catre voi, Sfintilor toti, ca si catre niste lumini povatuitoare, care cu faptele voastre ati luminat calea cerescului rasarit, cu smerenie imi plec eu pacatosul genunchii inimii mele si din adancul sufletului strig: Rugati-va pentru mine iubitoruluide oameni Dumnezeu, ca sa nu ma lase sa ratacesc prin raspantiile pacatului, ci sa-mi luminezi mintea si inima mea, cu lumina harului Sau, ca intarit fiind cu acest har, sa pot, cealalta vreme, sa umblu pe cararea cea dreapta. Ajutati-ma pe mine voi, cei cu invatatura cea mantuitoare a lui Hristos, ati luminat Biserica Lui si cu sfintele si de Dumnezeu inteleptitele canoaneneclintit ati intarit-o, ierarhilor si parintilor ai turmei lui Hristos, care cu rugaciunile si cu slujirea sfintelor dumnezeiestilor taine, pe toti credinciosii ati sfintit si I-ati invatatsa umble dupa poruncile lui Dumnezeu. Rugandu-va pe voi, pururea fericitilor, rabdatorilor de patimi ai lui Hristos si mucenicilor, care inaintea stapanirilor pe Hristos Dumnezeu cu buna indrazneala L-ati marturisit, si cinstit sangele vostru pentru El ati varsat, cuviosilor si dreptilor, cei ce prin calea cea stramta si cu necazuri viata v-ati savarsit si cu omorarea trupului si a patimilor v-ati rastignit lui Hristos, cereti-ne noua de la Hristos Dumnezeu iertarea pacatelor, indreptarea vietii si toate bunatatile cele trebuincioase, pentru viata cea vremelnica si pentru cea vesnica. O, preacinstit si preamarit Sobor al Sfintilor lui Dumnezeu, cei ce ca ingeriifara de trup ati vietuit si Domnului ati placut, fiti-ne mijlocitorii si rugatorii nostri! Cautati cu dumnezeiasca dragoste spre noi strainii si calatorii si, cu puterea si cu darul ce vi sa dat voua de la Dumnezeu, indreptatine si pe noicatre patria cereasca, intariti neputinta noastra, aparati-ne pe noi de ispite si de inselaciuni, pazindu-ne de caderea in pacat. Treziti in noi dragostea cea sfanta pentru Domnulsi ravna pentru mantuirea noastra. Saditi in inimile noastre frica cea dumnezeiasca. Indreptati pasii nostri spre lucrarea poruncilor lui Hristos si spre implinirea voii lui Dumnezeu- Tatal. Faceti ca sa vietuim noi viata aceasta intru dreptate. Pururea sa ne aducem aminte de ceasul mortii si de infricosatoareas doua venire a Domnului Dumnezeului si Mantuitorului Iisus Hristos. Ca prin darul si iubirea Lui de oameni fiind paziti si mantuiti, sa ne invrednicim si noi pacatosii si nevrednicii, impreuna cu voi, in imparatia cea cereasca a ne inchina inaintea sfantului prestol al Domnului si, multumind cu bucurie, sa slavim pe preasfanta si de viata facatoaresi nedespartita Treime: pe Tatal si pe Fiul si pe Preasfantul Duh, in vecii vecilor. Amin!

Read more >>

Rugaciunea

Starea de rugaciune

"Rugati-va neincetat" insista Sfantul Apostol Pavel, caci rugaciunea este deodata si izvorul si forma cea mai intima a vietii noastre. "Intra in camara ta si inchide usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in acest loc tainic", vrea sa spuna ca trebuie sa ne adunam in noi insine si sa facem aici un sanctuar; "locul tainic" este inima omului. Viata de rugaciune, densitatea ei, adancimea ei, ritmul ei masoara sanatatea noastra spirituala si ne descopera noua insine.

Iisus "foarte de dimineata, sculandu-Se a iesit, S-a dus intr-un loc pustiu si Se ruga acolo". "Pustiul" la asceti se interiorizeaza si inseamna concentrarea unui spirit meditativ si tacut.

Abia la acest nivel, cand omul stie sa taca, se plaseaza adevarata rugaciune si fiinta este vizitata tainic. Paul Claudel noteaza ca: Verbul (Cuvantul) este fiul adoptiv al tacerii fiindca Sfantul Iosif parcurge paginile Evangheliei fara sa pronunte un singur cuvant. Pentru a auzi glasul Cuvantului, trebuie sa stii sa-i asculti tacerea, sa o inveti mai ales. Experienta Parintilor este categorica: daca nu stii sa faci in viata loc reculegerii, tacerii, este imposibil sa ajungi la un nivel mai ridicat si sa poti sa te rogi in locurile publice. Acest nivel ne face constienti ca o parte din fiinta noastra este scufundata in imediat, se afla mereu in griji si disperata, si ca cealalta parte a noastra observa acest lucru cu mirare si compatimire. Omul agitat face pe ingeri sa rada in hohote, noteaza Shakespeare.

Apa care racoreste pe cel insetat se distileaza in aceasta tacere, care ofera reculul indispensabil pentru ca omul sa se inteleaga pe sine. Reculegerea deschide sufletul spre cele de Sus, dar si spre celalalt om. Sfantul Serafim precizeaza aceasta in mod admirabil: viata contemplativa sau viata activa, este o intrebare oarecum artificiala; nu aici este problema, adevarata problema este cea a inimii, a dimensiunii ei, acest imens sipet de care vorbeste Origen, in stare sa-l contina pe Dumnezeu si pe toti oamenii, si in acest caz, spune Sfantul Serafim: "dobandeste pacea ta launtrica si o multime de oameni isi vor afla mantuirea in preajma ta".

Exista in lume realitati evidente. Imparatia, spre exemplu, apoi simbolurile materiale: "Asemenea este imparatia cerurilor cu...", apoi ideea acestora, teoria, care inseamna deja o saracire. De aceea, poezia este mai aproape de adevar decat proza si inca mai aproape este rugaciunea. Lao-Te spunea ca daca ar fi avut el puterea absoluta, ar fi restabilit mai intai de toate sensul poetic initial al cuvintelor. Or, intr-un timp de inflatie verbala care nu face decat sa agraveze o rea singuratate, doar omul unei paci rugatoare poate sa mai spuna ceva celorlalti, sa arate cuvantul devenit chip, privirea devenita prezenta.

Tacerea lui va vorbi acolo unde predica nu mai actioneaza, taina lui va atrage atentia asupra unei revelatii devenita apropiata, accesibila. Si totusi, cel care cunoaste tacerea vorbeste, el regaseste usor prospetimea virginala a oricarui cuvant. Raspunsul lui la intrebarile de viata ori de moarte vin ca un amin din rugaciunea lui continua. Sfanta Tereza spunea: "A te ruga inseamna a face legatura cu Dumnezeu ca prieten". Or, "prietenul Mirelui sta si asculta pe Mire". Esentialul starii de rugaciune este exact acela de a "sta". "Asculti" prezenta unei alte persoane, aceea a lui Hristos, sau pe aceea a unui oarecare om intalnit, in care Hristos imi pune intrebari. Glasul Lui imi vine prin toate vocile umane, chipul Lui este multiplu; este cel al pelerinului de la Emaus, al Gradinarului vazut de Maria Magdalena, al vecinului meu de strada. Dumnezeu S-a intrupat pentru ca omul sa-I contemple chipul in orice chip omenesc. Rugaciunea desavarsita cauta prezenta lui Hristos si o recunoaste in orice fiinta omeneasca. Unica imagine a lui Hristos este icoana, dar ele sunt nenumarate, ceea ce vrea sa spuna ca orice chip omenesc este si o icoana a lui Hristos. Atitudinea rugatoare o descopera.

Treptele rugaciunii

La inceputul ei, rugaciunea este agitata, iar tacerea este doar o vorbarie interiorizata. Dupa cuvantul lui Peguy, nu trebuie sa te rogi ca o gasca care asteapta sa fie indopata! Emotiv, omul isi descarca intreg continutul psihic al fiintei lui; cei induhovniciti ne sfatuiesc ca inainte de a simti oboseala acestui monolog, sa ocupam timpul rugaciunii prin cantari si lecturi religioase.

Sfantul Ioan Scararul condamna prolixitatea; nu trebuie sa va cautati cuvintele in rugaciunea voastra; de cate ori gangaveala simpla si monotona a copiilor nu inmoaie inima tatalui lor?! Nu va lansati in lungi discursuri pentru ca nu cumva sa va imprastiati duhul in cautarea cuvintelor. Un singur cuvant al vamesului a miscat milostivirea lui Dumnezeu; un singur cuvant plin de credinta a salvat pe talhar. Prolixitatea, vorbaria in rugaciune umple spiritul de imagini si-l imprastie, in timp ce, adesea, un singur cuvant are ca efect adunarea in sine a spiritului. "Nu este nevoie de cuvinte multe, ajunge sa stai cu mainile ridicate", spune Sfantul Macarie. La Capitolul XX din Regulile sale, Sfantul Benedict afirma: "in mod sigur, nu pentru multimea cuvintelor vom fi ascultati, ci pentru zdrobirea inimii". Rugaciunea Domneasca este foarte scurta. Un eremit de la Sfantul Munte Athos incepea aceasta rugaciune la apusul soarelui si o termina zicand amin, odata cu primele raze ale rasaritului. Nu este nevoie de discursuri, ci sa traim din plin lumile intregi pe care le invie fiecare cuvant din rugaciune. Marii induhovniciti se multumeau sa pronunte Numele lui Iisus, dar in acest nume ei contemplau imparatia. Daca omul a inteles bine lectia, el isi corecteaza atitudinea, o acorda cu aspiratia liturgica: "fa din rugaciunea mea o taina a prezentei Tale". Omul isi incordeaza auzul la glasul lui Dumnezeu: "trebuie sa ne rugam pana ce Duhul coboara peste noi..., cand el a venit sa ne viziteze, trebuie sa incetezi rugaciunea", sfatuieste Sfantul Serafim.

Pentru omul modern, greutatea vine de acolo ca inteligenta s-a separat de inima, cunoasterea de judecata de valoare. Or, vechea traditie sugereaza: "dimineata coboara mintea in inima si ramai toata ziua in tovarasia lui Dumnezeu". Fa adica iarasi coerente elementele faramitate ale fiintei tale, regaseste-ti integritatea spiritului. O veche rugaciune cere: "leaga-mi sufletul prin dragostea ta". Din asamblarea starilor sufletesti sa izvorasca un singur suflu.

O grava deformare se face rugaciunii prin repetarea mecanica a formulelor, a textelor invatate. Or, adevarata rugaciune se transforma intr-o atitudine constanta, intr-o stare de spirit care structureaza si modeleaza liturgic intreaga noastra fiinta. Aici se afirma acest profund adevar, ca a avea este inca un simbol, realitatea este in a fi. Dupa Sfintii Parinti nu ajunge sa ai rugaciunea, regulile, obiceiul, ci trebuie sa devii, sa fii rugaciune intrupata. Caci in chiar structura lui omul se vede ca o fiinta liturgica, ca omul lui Sanctus, ca cel care prin toata viata si fiinta lui se prosterneaza si adora, ca cel care poate sa spuna: "voi canta Dumnezeului meu atata vreme cat voi fi". A face din viata ta o liturghie, o rugaciune, o doxologie inseamna a face un sacrament al comuniunii perpetue: "Dumnezeu coboara in sufletul rugator si duhul migreaza in Dumnezeu".

Inaltarea omului corespunde coborarii lui Dumnezeu. Leon Bloy vorbea de un batran care mergea mereu cu capul descoperit, caci el se simtea mereu in prezenta lui Dumnezeu. Imagine atat de expresiva a atitudinii de rugaciune devenita viata. Sfantul Pavel o apropie de actul de credinta: "Cercetati-va si vedeti daca va aflati in credinta. Incercati-va inimile. Nu-L re-

cunoasteti pe Iisus Hristos in voi?"

Dar pentru a fi act, credinta refuza orice formalism care se instaleaza repede in rugaciunile exterioare, in datorii in care omul este absent, ca si in orice complacere tacita in jocurile mistice, in care omul este prea prezent. "Rugaciunea nu este desavarsita daca omul are constiinta de sine si daca se observa rugandu-se." Credinta invita la a urma pe Hristos pana in rugaciunea sacerdotala, care este liturghie a mijlocirii universale.

Formele rugaciunii

In predica de pe munte, Domnul ne invata adevarata rugaciune. Ucenicii ii cer: "invata-ne sa ne rugam", si Hristos le daruieste Tatal nostru. Orice rugaciune reiese dintr-una din aceste trei forme: cerere, ofranda, lauda; pe toate le gasim in Rugaciunea Domneasca: "da-ne painea cea de toate zilele, iarta-ne noua grese Iile, izbaveste-ne de cel rau"; apoi "faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" si "vie imparatia Ta", inseamna: primeste ofranda vietii noastre in acest scop, primeste iertarea noastra pentru greselile facute celorlalti si fa din noi martorii si salvatorii Tai; si, in sfarsit, "sfinteasca-se numele Tau, ca a Ta este imparatia, Puterea si Marirea".

Sfantul Vasile, in Regulile monahale, sfatuieste: "incepe cu smerenie sa zici: sunt un pacatos, iti multumesc, Doamne, ca m-ai ingaduit cu rabdare pana acum. Apoi cere imparatia lui Dumnezeu, apoi alte lucruri cuviincioase si sa nu incetezi pana cand nu le vei fi primit."

Se pot recunoaste aceste trei forme in raspunsurile din ecfonisele liturgice. In povestea acelui curelar care-l invata pe Antonie cel Mare smerenia, in descrierea pe care o face rugaciunii, el urmeaza intocmai si arata cum aceste trei forme devin stare de rugaciune si pot sfinti toate momentele timpului, chiar si pentru cel care nu dispune de un ragaz special pentru rugaciune. Dimineata, el ii prezinta pe toti locuitorii Alexandriei inaintea lui Dumnezeu si zice: "Indura-Te de noi, pacatosii", in timpul zilei, in vreme ce lucreaza, sufletul lui nu inceteaza sa simta ca tot ceea ce lucreaza el este o ofranda: "Pentru Tine, Doamne", iar seara, fericit ca se afla inca pastrat in viata, sufletul nu poate decat sa spuna: "Slava Tie!"

La evrei, Legea este scrisa in inima, mereu prezenta in fata ochilor, scrisa pe mana: fiinta interioara este astfel structurata de Lege; privirea recunoaste Legea in viata lumii, creatie a intelepciunii divine, si, in sfarsit, Legea este implinita cu mainile, prin lucrarile zilnice.

Rugaciunea are acelasi universalism; totul este sfintit si binecuvantat de catre ea, totul devine una din formele ei. Aceasta este conceptia oranta asupra vietii, unde lucrul cel mai modest al unui muncitor, ca si creatia unui geniu sunt savarsite cu acelasi titlu de ofranda adusa lui Dumnezeu si sunt primite ca o datorie incredintata de Tatal. Aceasta este, de asemenea, tre cerea decisiva de la "Iisus inaintea ochilor" la "Iisus in inima", dupa traditia isihasta a Rugaciunii lui Iisus.

Rugaciunea lui Iisus

Rugaciunea numita "a lui Iisus" sau "a inimii" se dezvolta la Sinai si la Muntele Athos. Practicata de Sfinti Parinti ca Sfantul Macarie, Diadoh al Foticeei, Ioan Scararul, Sfantul Simeon si de toti marii duhovnici, ea isi are originea in conceptia biblica asupra Numelui.

Dupa conceptia biblica, Numele lui Dumnezeu este unul dintre atributele Sale, un loc teofanic, locul prezentei Sale. Mai precis, invocarea Numelui lui Iisus universalizeaza harul intruparii Sale, permite oricarui om sa si-l insuseasca personal, inima lui il primeste pe Domnul. Forta prezentei divine in Numele Sau se descopera ca o maretie in sine: "Iata, Eu trimit un inger inaintea ta..., fii cu luare-aminte in prezenta lui..., caci numele Meu este in el."

Numele este depus in inger, din acel moment el este purtatorul infricosator al prezentei divine. Atunci cand Numele divin este pronuntat asupra unei tari sau asupra unei persoane, acestea intra in relatie intima cu Dumnezeu.

Invocarea Numelui lui Dumnezeu este insotita de manifestarea Lui imediata, caci numele este o forma a prezentei. De aceea, Numele lui Dumnezeu nu putea sa fie pronuntat decat de catre marele arhiereu in ziua lui Iom-Kippur, in Sfanta Sfintelor din Templul Ierusalimului. Intruparea face din orice om un astfel de jertfitor, dar omul este depozitarul unui nume

in orice moment.

Numele de Iisus - Iesuah inseamna Mantuitor, Nomen est Omen, el contine in potenta energia mantuirii: "numele" lui lui Dumnezeu sustine lumea intreaga", spunea Hermia caci El este prezent in lume si noi il preamarim in Numele Sau.

"Rugaciunea inimii" elibereaza spatiile ei si-L atrage aici pe Iisus prin invocarea necontenita: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". In aceasta rugaciune, pe care o aflam la vamesul din Evanghelie, este cuprinsa intreaga Biblie, intregul ei mesaj redus la spiritualitatea lui esentiala: marturisirea lui Iisus ca Domn, ca Fiu al lui Dumnezeu si deci marturisirea Treimii; apoi se vede adancul caderii care invoca adancul indurarii divine. Inceputul si sfarsitul sunt aici concentrate intr-un singur cuvant incarcat de prezenta sacramentala a lui Iisus in Numele Lui. Aceasta rugaciune rasuna necontenit in fundul sufletului, chiar fara voia constienta a celui ce se roaga. La sfarsit, Numele lui Iisus rasuna de la sine si dobandeste ritmul respiratiei, se lipeste oarecum de suflu; chiar si in somn: "eu dorm, dar spiritul meu vegheaza".

Iisus, atras in inima, inseamna liturghie interiorizata si imparatia intr-un suflet impacat. Numele il umple pe om ca pe un templu al Sau, il transforma in loc al prezentei divine, il hristifica. Aceasta este experienta Sfantului Apostol Pavel, pe care o poti intelege mai bine la lumina acestei rugaciuni: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine".

In prezent, un mare numar de credinciosi din toate confesiunile gasesc un ajutor eficace in aceasta practica esentialmente biblica, care se descopera a fi un loc ecumenic privilegiat de unitate si de intalnire in Numele lui Iisus: "Exista oameni puternici ca Sfantul Mihail: dar noua, celor slabi, nu ne ramane decat sa ne refugiem in Numele lui Iisus", marturiseste Varsanufie. Sfantul Ioan Scararul adauga: "Loveste pe vrajmas cu Numele lui Iisus, nu exista arma mai puternica pe pamant si in ceruri".

Invocarea Numelui lui Iisus este la indemana oricarui om si in toate imprejurarile vietii. Ea pune Numele ca pe o pecete divina pe orice lucru, face din lume salasul Lui. Prin aceasta rugaciune intreaga traditie pretioasa a isihasmului se adapteaza omului, face sa palpite in el mileniile de experienta a celor mai mari duhovnici, face din el "omul-arbore", "omul-izvor", martor treaz si unit cu toti: "Rugati-va pentru cei care nu stiu, nu vor si, mai ales, pentru cei care nu s-au rugat niciodata", spunea Patriarhul Justinian, in 1953, in Romania, si exortatia lui se asaza la nivelul Rugaciunii lui Iisus.

Rugaciunea liturgica

Distinctia intre rugaciunea mintii si cea cu glas tare este mai mult teoretica. Pentru cei vechi, psalmodia era expresia fireasca a rugaciunii interioare, "psalmodia inimii". Rugaciunea Bisericii s-a format in manastiri. Ea ritma in chip admirabil zilele si noptile unei comunitati monastice. Poporul nu participa la acestea decat partial, Duminica si in zilele de sarbatoare, ceea ce impunea laicilor un efort de interiorizare, pentru a se afla in acelasi ritm de rugaciune de-a lungul timpului de lucru si osteneala in lume. La inceput, euharistia nu se celebra decat Duminica, ziua Domnului; in zilele saptamanii se oficiau utrenia, vecernia si ceasurile, urmand regula rugaciunilor de la Sinagoga. Aceasta era rugaciunea de lauda, extinsa la toate zilele saptamanii, actiune de multumire inspirata din contemplarea "lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu" (mirabilia Dei).

Binecuvantarea zilei semnifica faptul ca omul restituie in fiecare zi, tuturor lucrurilor, sensul lor biblic: acela de a fi creaturi ale lui Dumnezeu, destinate laudei Lui: "Binecuvantati, caci pentru aceasta ati fost chemati la viata." Iar seara, binecuvantarea noptii exprima uimirea omului: cu toate infrangerile, el este inca in viata, mai poate sa-I multumeasca lui Dumnezeu, caci Acesta l-a ajutat. Ziua traita prezinta astfel ca o particica din Istoria Sfanta, din iconomia divina a mantuirii in care omul si-a indeplinit datoria data de Dumnezeu. Aceasta dobandeste un accent al vesniciei si un spic de grau, ea poarta soarele in fiecare din boabele ei si se inclina sub greutatea propriei masuri.

Ceasurile III, VI, IX marcheaza orele 9, 12 si 15 ale zilei si realizeaza intreita revenire spre Dumnezeu in mijlocul preocuparilor omenesti, o pauza care deschide timpul asupra dimensiunilor lui liturgice si ceresti. Slujba Ceasului I si a Pavecernitei, care incep si sfarsesc ziua, isi au ultimul lor acord la jumatatea noptii, in slujba Miezonopticii, care inseamna veghea spiritului, asteptarea fecioarelor intelepte; a nu te uita pre tine, a nu uita de Mirele care vine deja si care sta la usa. Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste profund despre casa crestina ca de un loc al rugaciunii, care face din ea o ecclesia domestica: "Casa ta sa fie o biserica; scoala-te la miezul noptii. In timpul noptii, sufletul este mai pur, mai usor: slaveste-ti Stapanul. Daca ai copii, trezeste-i sa se uneasca cu tine intr-o rugaciune comuna." Chiar si cel ce-si iroseste timpul si il omoara este pomenit, chemat la aceste privegheri si rugaciuni. Ele poarta in pomenirile lor in fata lui Dumnezeu grijile oamenilor si nepasarile lor, suferintele, tristetile si bucuriile lor. Orice moment din timpul nostru se intinereste si se reimprospateaza la acest contact de foc al spiritului in rugaciune. Cursa aceasta nebuna a acelor ceasornicului se opreste in amiaza nemiscata a Iubirii, cadranul tainelor liturgice realcatuieste timpul si-l rascumpara. Timpul se indreapta spre plinirea lui. Fiecare din particelele lui, astfel ritmate, apare plina de sens si creatoare a noului absolut, canta si vesteste imparatia.

Rugaciunea liturgica, regula a oricarei rugaciuni

Rugaciunea Bisericii poarta freamatul revelatiei biblice, ea vine din totalitatea Adevarului si in el culmineaza. De aceea, orice regula de rugaciune debuteaza printr-o invocare a Sfintei Treimi si include rostirea Crezului. Daca nevoile de moment inspira in mod natural rugaciunea individuala, dimpotriva, rugaciunea liturgica departicularizeaza si patrunde in constiinta colectiva, conform sensului cuvantului liturghie, care inseamna lucrare publica. Ea invata adevaratul raport intre mine si ceilalti, face sa se inteleaga expresia "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti", ajuta sa ne desprindem de noi insine, sa facem a noastra rugaciunea umanitatii. Prin aceasta, destinul fiecaruia devine prezent in noi.

Ecteniile antreneaza pe credincios dincolo de el insusi, spre comuniunea cu ceilalti, apoi spre cei absenti, spre cei suferinzi, spre cei in agonie. Rugaciunea imbratiseaza orasul, neamurile, umanitatea si cere pacea si unitatea tuturor. Orice izolare, orice separatie individuala distoneaza in aceasta simfonie perfecta: format liturgic, orice spirit stie din experienta ca nu poate sta singur in fata lui Dumnezeu si ca se mantuieste pentru ceilalti, cu ceilalti, liturgic. Pronumele liturgic nu este niciodata la singular.

Liturghia filtreaza astfel orice tendinta subiectiva, emotionala si pasagera; plina de o emotie sanatoasa si de o viata afectiva puternica, ea ofera forma ei incheiata, devenita perfecta de-a lungul secolelor si a tuturor generatiilor care s-au rugat in acelasi fel. Precum zidurile unui templu poarta amprenta tuturor rugaciunilor, ofrandelor, mijlocirilor, cuvintele rugaciunilor liturgice, de-a lungul mileniilor, poarta suflul a nenumarate vieti omenesti. Aud vocea Sfantului Ioan Gura de Aur, a Sfantului Vasile, a Sfantului Simeon si a atator altora, care s-au rugat cu aceleasi rugaciuni si au lasat in ele urma spiritului lor evlavios si ma ajuta sa regasesc flacara lor, sa ma asociez rugaciunii lor. Totodata, daca rugaciunea liturgica da masura si regula oricarei rugaciuni, ea solicita, de asemenea, rugaciunea spontana, personala in care sufletul canta si vorbeste liber Domnului sau. Liturghia ne invata aceasta chemandu-ne pe fiecare pe nume ca fiind unic si fiecare este chemat sa-si marturiseasca crezul: eu cred. Chiar si in cadrul liturgic, aceasta marturisire pune accentul pe actul cel mai personal posibil, nimeni neputand sa o faca in locul meu. Textele rugaciunii acordeaza sufletul si-l imping la o conversatie directa si intima care-si pastreaza intreaga valoare proprie.

Dificultatile si oprelistile

Dificultatea cea mai frecventa si pe care fiecare o cunoaste din experienta este arta foarte delicata de a acorda lumea noastra fizica, continutul ei miscator, agitat, incarcat de grijile momentului prezent, cu continutul rugaciunii liturgice sau al randuielii noastre personale. Dar in spatele acestei tensiuni foarte reale, de a cauta acest acord dificil, se ascunde adeseori o surda rezistenta, un fel de ispita foarte rafinata.

De obicei, ea aduce argumentul sinceritatii: stii, nu te afli pentru moment intr-o stare de rugaciune si daca te fortezi risti sa profanezi sacrul, fiindca oricum ai ramane dispersat, exterior, absent si, in cele din urma, plictiseala si apasarea sufletului ar triumfa. Trebuie, intr-adevar, ca in acest caz sa astepti momentul inspiratiei, cu riscul de a nu-l afla niciodata?

Pentru a suprima in germene aceasta forma de tentatie si de a indeparta orice neintelegere, este bine sa sesizezi ca rugaciunea comporta o stare preliminara, un aspect ascetic de efort.

Iata experienta unui eremit: "Eu cred ca nu exista lucru mai greu ca rugaciunea. Cand omul vrea sa se aseze la rugaciune, tocmai atunci vrajmasul, demonii, cauta sa-l impiedice... rugaciunea cere lupta pana la ultima suflare."

Exista, de asemenea, rezistenta firii, care vine de la lenevirea si greutatea sufletului. Toata aceasta latura intunecata a fiintei umane ne face sa intelegem, dupa Origen: "ca un singur sfant prin rugaciunea sa este mai puternic in lupta decat o multime de pacatosi". In alta parte, acelasi autor arunca in treacat constatarea ca urcarea unui munte inalt este obositoare. Rugaciunea are astfel propria ei lupta: ea nu este straina de "violenta" cu care se ia imparatia, violenta fata de om, pe care-l arunca la pamant, in stare de adoratie, dar si violenta fata de Dumnezeu, pe Care il face sa Se plece spre pamant si spre omul in rugaciune.

"Cu moartea pre moarte calcand", asa isi poarta orice rugaciune crucea ei, prin truda invinge truda, pentru a tasni la sfarsit libera si usoara. Partea trupului e legata de nevointe: postul, ingenuncherile, metaniile ajuta la adunarea duhului, acordeaza duhul ca pe un instrument muzical.

Marii induhovniciti spun ca trebuie depasit mai intai momentul dificil al inceputului, prin citirea atenta a psalmilor. Sa facem "ca si cum" inspiratia nu ar lipsi si minunea harului se realizeaza. Staretul Ambrozie de la Optina zicea: "in fiecare zi cititi un capitol din Evanghelie si cand sunteti cuprinsi de neliniste, cititi din nou pana va linistiti; daca nelinistea revine, cititi din nou Evanghelia."

Sfintii Parinti ne invata ca Duhul este dar, si cererea Lui, singura care n-a ramas niciodata fara raspuns. Aceasta este epicleza rugaciunii, invocatia care atinge insasi natura Celui ce Se daruieste si-L incita sa Se manifeste.

Dar inca o data, "pentru ce sa ne rugam? Oare Dumnezeu nu stie ce ne trebuie?" Aceasta obiectie vizeaza rugaciunea de cerere, mijlocirea. Or, Evanghelia nu face nici o distinctie intre formele rugaciunii si afirma cu claritate: "Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, va va da voua", si inca:"Daca doi dintre voi isi vor uni glasul pentru orice, se va da lor de catre Tatal Meu."

Nu se afla unire cu adevarat decat intr-un al treilea, in vointa lui Dumnezeu, Care doreste unitatea si atunci, dupa Evanghelie, un astfel de acord indupleca vrerea Tatalui. Dumnezeu ne asculta rugaciunea, o corecteaza si face din ea un element care se adauga la hotararea Sa. Insistenta aproape violenta a vaduvei din Evanghelie smulge un raspuns care pune in relief puterea credintei. Sfantul Apostol Pavel implora de trei ori pe Dumnezeu sa binevoiasca a-i scoate ghimpele din trup. Din viata Sfantului Serafim aflam o povestire despre rugaciunea pe care o face Sfantul pentru sufletul unui pacatos condamnat. Zi si noapte, Sfantul era in rugaciune, se lupta cu dreptatea divina si, desi lovita de fulger, rugaciunea lui de foc, tocmai prin curajul ei, a facut sa triumfe milostivirea lui Dumnezeu, si pacatosul a primit iertarea. Poate ca infernul depinde, de asemenea, de violenta iubirii sfintilor si apocatastaza este asteptata de Dumnezeu ca urmare a rugaciunilor noastre...

Avem noi timp suficient pentru a ne ruga? Desigur, si inca mult mai mult decat credem. "Cate momente de toropeala, de neatentie pot deveni momente de rugaciune, de asa maniera incat noi sa devenim atenti, prezenti fata de fiinte si lucruri. Chiar grija, daca ea se deschide in dialog cu Dumnezeu, daca este contestatara, daca se incredinteaza Lui. I se poate oferi lui Dumnezeu chiar si oboseala care ne impiedica sa ne rugam, chiar si neputinta de a ne ruga." Tocmai in aceste stari frecvente de singuratate, de slabiciune, Numele lui Iisus poate deveni un strigat de chemare interioara pentru a veni langa noi, pentru a fi lumina care sa dea sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a misca visarea, in sfarsit, binecuvantarea fiintelor si lucrurilor. "Aducerea aminte de Dumnezeu, chiar fara sa fi formulat un singur cuvant, este deja rugaciune si ajutor", spune Sfantul Varsanufie.

Totodata, "la ceasul cand duhul rataceste, este mai bine sa citesti decat sa te rogi", pana in clipa cand "Duhul invata el insusi inima". De aceea, explica Sfantul Isaac, "rugaciunea este cheia care deschide intelegerea Scripturii".

Paul Evdokimov

Read more >>

DESPRE RUGĂCIUNE - Părintele Cleopa

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.
Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.
Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.
Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.
Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?
Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.
Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!
El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.
Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.
Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.
Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.
Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.
Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.
Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.
Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.
La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.
Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.
Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.
Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!
Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.
Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.
Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.
De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: "De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!
Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!
Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.
Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.
Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.
Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.
Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.
Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!
Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.
Dar o să mă întrebaţi: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.
Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? "Amu te-ai rugat straşnic!" Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.
Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.
Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.
Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima.
Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: "Miluieşte-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "Îndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!
Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: "Iisuse al meu!". Dar în acel "Iisuse al meu!", atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.
De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!" Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.
Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.
Este o vorbă ţărănească: "Exerciţiul face premianţi!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.
Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.
Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.
Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfântă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.
Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.
De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.
Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.
Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.
Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.
Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!
Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.
Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.
Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.
Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: "Stai, hai să te învăţ". Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.
Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.
Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!
Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!
Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. "Strigă aşa, femeie!" Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: "Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!" Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.
Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică "Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!" Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.
Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: "Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor".
Adică, "chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii". Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!
Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!
Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: "Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!"
Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.
Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: "Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!"
Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.
Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? "Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?" Se gândea el: "Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!"
Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: "Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite". Se gândea el, "ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?" Duhul Sfânt i-a dat în gând: "Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!
Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. "Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!". După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. "Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte". Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: "Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul". Adică: "Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul". Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa:"O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!"
Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.
De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.
Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.


Părintele Cleopa

Read more >>