Rugaciunea

Starea de rugaciune

"Rugati-va neincetat" insista Sfantul Apostol Pavel, caci rugaciunea este deodata si izvorul si forma cea mai intima a vietii noastre. "Intra in camara ta si inchide usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in acest loc tainic", vrea sa spuna ca trebuie sa ne adunam in noi insine si sa facem aici un sanctuar; "locul tainic" este inima omului. Viata de rugaciune, densitatea ei, adancimea ei, ritmul ei masoara sanatatea noastra spirituala si ne descopera noua insine.

Iisus "foarte de dimineata, sculandu-Se a iesit, S-a dus intr-un loc pustiu si Se ruga acolo". "Pustiul" la asceti se interiorizeaza si inseamna concentrarea unui spirit meditativ si tacut.

Abia la acest nivel, cand omul stie sa taca, se plaseaza adevarata rugaciune si fiinta este vizitata tainic. Paul Claudel noteaza ca: Verbul (Cuvantul) este fiul adoptiv al tacerii fiindca Sfantul Iosif parcurge paginile Evangheliei fara sa pronunte un singur cuvant. Pentru a auzi glasul Cuvantului, trebuie sa stii sa-i asculti tacerea, sa o inveti mai ales. Experienta Parintilor este categorica: daca nu stii sa faci in viata loc reculegerii, tacerii, este imposibil sa ajungi la un nivel mai ridicat si sa poti sa te rogi in locurile publice. Acest nivel ne face constienti ca o parte din fiinta noastra este scufundata in imediat, se afla mereu in griji si disperata, si ca cealalta parte a noastra observa acest lucru cu mirare si compatimire. Omul agitat face pe ingeri sa rada in hohote, noteaza Shakespeare.

Apa care racoreste pe cel insetat se distileaza in aceasta tacere, care ofera reculul indispensabil pentru ca omul sa se inteleaga pe sine. Reculegerea deschide sufletul spre cele de Sus, dar si spre celalalt om. Sfantul Serafim precizeaza aceasta in mod admirabil: viata contemplativa sau viata activa, este o intrebare oarecum artificiala; nu aici este problema, adevarata problema este cea a inimii, a dimensiunii ei, acest imens sipet de care vorbeste Origen, in stare sa-l contina pe Dumnezeu si pe toti oamenii, si in acest caz, spune Sfantul Serafim: "dobandeste pacea ta launtrica si o multime de oameni isi vor afla mantuirea in preajma ta".

Exista in lume realitati evidente. Imparatia, spre exemplu, apoi simbolurile materiale: "Asemenea este imparatia cerurilor cu...", apoi ideea acestora, teoria, care inseamna deja o saracire. De aceea, poezia este mai aproape de adevar decat proza si inca mai aproape este rugaciunea. Lao-Te spunea ca daca ar fi avut el puterea absoluta, ar fi restabilit mai intai de toate sensul poetic initial al cuvintelor. Or, intr-un timp de inflatie verbala care nu face decat sa agraveze o rea singuratate, doar omul unei paci rugatoare poate sa mai spuna ceva celorlalti, sa arate cuvantul devenit chip, privirea devenita prezenta.

Tacerea lui va vorbi acolo unde predica nu mai actioneaza, taina lui va atrage atentia asupra unei revelatii devenita apropiata, accesibila. Si totusi, cel care cunoaste tacerea vorbeste, el regaseste usor prospetimea virginala a oricarui cuvant. Raspunsul lui la intrebarile de viata ori de moarte vin ca un amin din rugaciunea lui continua. Sfanta Tereza spunea: "A te ruga inseamna a face legatura cu Dumnezeu ca prieten". Or, "prietenul Mirelui sta si asculta pe Mire". Esentialul starii de rugaciune este exact acela de a "sta". "Asculti" prezenta unei alte persoane, aceea a lui Hristos, sau pe aceea a unui oarecare om intalnit, in care Hristos imi pune intrebari. Glasul Lui imi vine prin toate vocile umane, chipul Lui este multiplu; este cel al pelerinului de la Emaus, al Gradinarului vazut de Maria Magdalena, al vecinului meu de strada. Dumnezeu S-a intrupat pentru ca omul sa-I contemple chipul in orice chip omenesc. Rugaciunea desavarsita cauta prezenta lui Hristos si o recunoaste in orice fiinta omeneasca. Unica imagine a lui Hristos este icoana, dar ele sunt nenumarate, ceea ce vrea sa spuna ca orice chip omenesc este si o icoana a lui Hristos. Atitudinea rugatoare o descopera.

Treptele rugaciunii

La inceputul ei, rugaciunea este agitata, iar tacerea este doar o vorbarie interiorizata. Dupa cuvantul lui Peguy, nu trebuie sa te rogi ca o gasca care asteapta sa fie indopata! Emotiv, omul isi descarca intreg continutul psihic al fiintei lui; cei induhovniciti ne sfatuiesc ca inainte de a simti oboseala acestui monolog, sa ocupam timpul rugaciunii prin cantari si lecturi religioase.

Sfantul Ioan Scararul condamna prolixitatea; nu trebuie sa va cautati cuvintele in rugaciunea voastra; de cate ori gangaveala simpla si monotona a copiilor nu inmoaie inima tatalui lor?! Nu va lansati in lungi discursuri pentru ca nu cumva sa va imprastiati duhul in cautarea cuvintelor. Un singur cuvant al vamesului a miscat milostivirea lui Dumnezeu; un singur cuvant plin de credinta a salvat pe talhar. Prolixitatea, vorbaria in rugaciune umple spiritul de imagini si-l imprastie, in timp ce, adesea, un singur cuvant are ca efect adunarea in sine a spiritului. "Nu este nevoie de cuvinte multe, ajunge sa stai cu mainile ridicate", spune Sfantul Macarie. La Capitolul XX din Regulile sale, Sfantul Benedict afirma: "in mod sigur, nu pentru multimea cuvintelor vom fi ascultati, ci pentru zdrobirea inimii". Rugaciunea Domneasca este foarte scurta. Un eremit de la Sfantul Munte Athos incepea aceasta rugaciune la apusul soarelui si o termina zicand amin, odata cu primele raze ale rasaritului. Nu este nevoie de discursuri, ci sa traim din plin lumile intregi pe care le invie fiecare cuvant din rugaciune. Marii induhovniciti se multumeau sa pronunte Numele lui Iisus, dar in acest nume ei contemplau imparatia. Daca omul a inteles bine lectia, el isi corecteaza atitudinea, o acorda cu aspiratia liturgica: "fa din rugaciunea mea o taina a prezentei Tale". Omul isi incordeaza auzul la glasul lui Dumnezeu: "trebuie sa ne rugam pana ce Duhul coboara peste noi..., cand el a venit sa ne viziteze, trebuie sa incetezi rugaciunea", sfatuieste Sfantul Serafim.

Pentru omul modern, greutatea vine de acolo ca inteligenta s-a separat de inima, cunoasterea de judecata de valoare. Or, vechea traditie sugereaza: "dimineata coboara mintea in inima si ramai toata ziua in tovarasia lui Dumnezeu". Fa adica iarasi coerente elementele faramitate ale fiintei tale, regaseste-ti integritatea spiritului. O veche rugaciune cere: "leaga-mi sufletul prin dragostea ta". Din asamblarea starilor sufletesti sa izvorasca un singur suflu.

O grava deformare se face rugaciunii prin repetarea mecanica a formulelor, a textelor invatate. Or, adevarata rugaciune se transforma intr-o atitudine constanta, intr-o stare de spirit care structureaza si modeleaza liturgic intreaga noastra fiinta. Aici se afirma acest profund adevar, ca a avea este inca un simbol, realitatea este in a fi. Dupa Sfintii Parinti nu ajunge sa ai rugaciunea, regulile, obiceiul, ci trebuie sa devii, sa fii rugaciune intrupata. Caci in chiar structura lui omul se vede ca o fiinta liturgica, ca omul lui Sanctus, ca cel care prin toata viata si fiinta lui se prosterneaza si adora, ca cel care poate sa spuna: "voi canta Dumnezeului meu atata vreme cat voi fi". A face din viata ta o liturghie, o rugaciune, o doxologie inseamna a face un sacrament al comuniunii perpetue: "Dumnezeu coboara in sufletul rugator si duhul migreaza in Dumnezeu".

Inaltarea omului corespunde coborarii lui Dumnezeu. Leon Bloy vorbea de un batran care mergea mereu cu capul descoperit, caci el se simtea mereu in prezenta lui Dumnezeu. Imagine atat de expresiva a atitudinii de rugaciune devenita viata. Sfantul Pavel o apropie de actul de credinta: "Cercetati-va si vedeti daca va aflati in credinta. Incercati-va inimile. Nu-L re-

cunoasteti pe Iisus Hristos in voi?"

Dar pentru a fi act, credinta refuza orice formalism care se instaleaza repede in rugaciunile exterioare, in datorii in care omul este absent, ca si in orice complacere tacita in jocurile mistice, in care omul este prea prezent. "Rugaciunea nu este desavarsita daca omul are constiinta de sine si daca se observa rugandu-se." Credinta invita la a urma pe Hristos pana in rugaciunea sacerdotala, care este liturghie a mijlocirii universale.

Formele rugaciunii

In predica de pe munte, Domnul ne invata adevarata rugaciune. Ucenicii ii cer: "invata-ne sa ne rugam", si Hristos le daruieste Tatal nostru. Orice rugaciune reiese dintr-una din aceste trei forme: cerere, ofranda, lauda; pe toate le gasim in Rugaciunea Domneasca: "da-ne painea cea de toate zilele, iarta-ne noua grese Iile, izbaveste-ne de cel rau"; apoi "faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" si "vie imparatia Ta", inseamna: primeste ofranda vietii noastre in acest scop, primeste iertarea noastra pentru greselile facute celorlalti si fa din noi martorii si salvatorii Tai; si, in sfarsit, "sfinteasca-se numele Tau, ca a Ta este imparatia, Puterea si Marirea".

Sfantul Vasile, in Regulile monahale, sfatuieste: "incepe cu smerenie sa zici: sunt un pacatos, iti multumesc, Doamne, ca m-ai ingaduit cu rabdare pana acum. Apoi cere imparatia lui Dumnezeu, apoi alte lucruri cuviincioase si sa nu incetezi pana cand nu le vei fi primit."

Se pot recunoaste aceste trei forme in raspunsurile din ecfonisele liturgice. In povestea acelui curelar care-l invata pe Antonie cel Mare smerenia, in descrierea pe care o face rugaciunii, el urmeaza intocmai si arata cum aceste trei forme devin stare de rugaciune si pot sfinti toate momentele timpului, chiar si pentru cel care nu dispune de un ragaz special pentru rugaciune. Dimineata, el ii prezinta pe toti locuitorii Alexandriei inaintea lui Dumnezeu si zice: "Indura-Te de noi, pacatosii", in timpul zilei, in vreme ce lucreaza, sufletul lui nu inceteaza sa simta ca tot ceea ce lucreaza el este o ofranda: "Pentru Tine, Doamne", iar seara, fericit ca se afla inca pastrat in viata, sufletul nu poate decat sa spuna: "Slava Tie!"

La evrei, Legea este scrisa in inima, mereu prezenta in fata ochilor, scrisa pe mana: fiinta interioara este astfel structurata de Lege; privirea recunoaste Legea in viata lumii, creatie a intelepciunii divine, si, in sfarsit, Legea este implinita cu mainile, prin lucrarile zilnice.

Rugaciunea are acelasi universalism; totul este sfintit si binecuvantat de catre ea, totul devine una din formele ei. Aceasta este conceptia oranta asupra vietii, unde lucrul cel mai modest al unui muncitor, ca si creatia unui geniu sunt savarsite cu acelasi titlu de ofranda adusa lui Dumnezeu si sunt primite ca o datorie incredintata de Tatal. Aceasta este, de asemenea, tre cerea decisiva de la "Iisus inaintea ochilor" la "Iisus in inima", dupa traditia isihasta a Rugaciunii lui Iisus.

Rugaciunea lui Iisus

Rugaciunea numita "a lui Iisus" sau "a inimii" se dezvolta la Sinai si la Muntele Athos. Practicata de Sfinti Parinti ca Sfantul Macarie, Diadoh al Foticeei, Ioan Scararul, Sfantul Simeon si de toti marii duhovnici, ea isi are originea in conceptia biblica asupra Numelui.

Dupa conceptia biblica, Numele lui Dumnezeu este unul dintre atributele Sale, un loc teofanic, locul prezentei Sale. Mai precis, invocarea Numelui lui Iisus universalizeaza harul intruparii Sale, permite oricarui om sa si-l insuseasca personal, inima lui il primeste pe Domnul. Forta prezentei divine in Numele Sau se descopera ca o maretie in sine: "Iata, Eu trimit un inger inaintea ta..., fii cu luare-aminte in prezenta lui..., caci numele Meu este in el."

Numele este depus in inger, din acel moment el este purtatorul infricosator al prezentei divine. Atunci cand Numele divin este pronuntat asupra unei tari sau asupra unei persoane, acestea intra in relatie intima cu Dumnezeu.

Invocarea Numelui lui Dumnezeu este insotita de manifestarea Lui imediata, caci numele este o forma a prezentei. De aceea, Numele lui Dumnezeu nu putea sa fie pronuntat decat de catre marele arhiereu in ziua lui Iom-Kippur, in Sfanta Sfintelor din Templul Ierusalimului. Intruparea face din orice om un astfel de jertfitor, dar omul este depozitarul unui nume

in orice moment.

Numele de Iisus - Iesuah inseamna Mantuitor, Nomen est Omen, el contine in potenta energia mantuirii: "numele" lui lui Dumnezeu sustine lumea intreaga", spunea Hermia caci El este prezent in lume si noi il preamarim in Numele Sau.

"Rugaciunea inimii" elibereaza spatiile ei si-L atrage aici pe Iisus prin invocarea necontenita: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". In aceasta rugaciune, pe care o aflam la vamesul din Evanghelie, este cuprinsa intreaga Biblie, intregul ei mesaj redus la spiritualitatea lui esentiala: marturisirea lui Iisus ca Domn, ca Fiu al lui Dumnezeu si deci marturisirea Treimii; apoi se vede adancul caderii care invoca adancul indurarii divine. Inceputul si sfarsitul sunt aici concentrate intr-un singur cuvant incarcat de prezenta sacramentala a lui Iisus in Numele Lui. Aceasta rugaciune rasuna necontenit in fundul sufletului, chiar fara voia constienta a celui ce se roaga. La sfarsit, Numele lui Iisus rasuna de la sine si dobandeste ritmul respiratiei, se lipeste oarecum de suflu; chiar si in somn: "eu dorm, dar spiritul meu vegheaza".

Iisus, atras in inima, inseamna liturghie interiorizata si imparatia intr-un suflet impacat. Numele il umple pe om ca pe un templu al Sau, il transforma in loc al prezentei divine, il hristifica. Aceasta este experienta Sfantului Apostol Pavel, pe care o poti intelege mai bine la lumina acestei rugaciuni: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine".

In prezent, un mare numar de credinciosi din toate confesiunile gasesc un ajutor eficace in aceasta practica esentialmente biblica, care se descopera a fi un loc ecumenic privilegiat de unitate si de intalnire in Numele lui Iisus: "Exista oameni puternici ca Sfantul Mihail: dar noua, celor slabi, nu ne ramane decat sa ne refugiem in Numele lui Iisus", marturiseste Varsanufie. Sfantul Ioan Scararul adauga: "Loveste pe vrajmas cu Numele lui Iisus, nu exista arma mai puternica pe pamant si in ceruri".

Invocarea Numelui lui Iisus este la indemana oricarui om si in toate imprejurarile vietii. Ea pune Numele ca pe o pecete divina pe orice lucru, face din lume salasul Lui. Prin aceasta rugaciune intreaga traditie pretioasa a isihasmului se adapteaza omului, face sa palpite in el mileniile de experienta a celor mai mari duhovnici, face din el "omul-arbore", "omul-izvor", martor treaz si unit cu toti: "Rugati-va pentru cei care nu stiu, nu vor si, mai ales, pentru cei care nu s-au rugat niciodata", spunea Patriarhul Justinian, in 1953, in Romania, si exortatia lui se asaza la nivelul Rugaciunii lui Iisus.

Rugaciunea liturgica

Distinctia intre rugaciunea mintii si cea cu glas tare este mai mult teoretica. Pentru cei vechi, psalmodia era expresia fireasca a rugaciunii interioare, "psalmodia inimii". Rugaciunea Bisericii s-a format in manastiri. Ea ritma in chip admirabil zilele si noptile unei comunitati monastice. Poporul nu participa la acestea decat partial, Duminica si in zilele de sarbatoare, ceea ce impunea laicilor un efort de interiorizare, pentru a se afla in acelasi ritm de rugaciune de-a lungul timpului de lucru si osteneala in lume. La inceput, euharistia nu se celebra decat Duminica, ziua Domnului; in zilele saptamanii se oficiau utrenia, vecernia si ceasurile, urmand regula rugaciunilor de la Sinagoga. Aceasta era rugaciunea de lauda, extinsa la toate zilele saptamanii, actiune de multumire inspirata din contemplarea "lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu" (mirabilia Dei).

Binecuvantarea zilei semnifica faptul ca omul restituie in fiecare zi, tuturor lucrurilor, sensul lor biblic: acela de a fi creaturi ale lui Dumnezeu, destinate laudei Lui: "Binecuvantati, caci pentru aceasta ati fost chemati la viata." Iar seara, binecuvantarea noptii exprima uimirea omului: cu toate infrangerile, el este inca in viata, mai poate sa-I multumeasca lui Dumnezeu, caci Acesta l-a ajutat. Ziua traita prezinta astfel ca o particica din Istoria Sfanta, din iconomia divina a mantuirii in care omul si-a indeplinit datoria data de Dumnezeu. Aceasta dobandeste un accent al vesniciei si un spic de grau, ea poarta soarele in fiecare din boabele ei si se inclina sub greutatea propriei masuri.

Ceasurile III, VI, IX marcheaza orele 9, 12 si 15 ale zilei si realizeaza intreita revenire spre Dumnezeu in mijlocul preocuparilor omenesti, o pauza care deschide timpul asupra dimensiunilor lui liturgice si ceresti. Slujba Ceasului I si a Pavecernitei, care incep si sfarsesc ziua, isi au ultimul lor acord la jumatatea noptii, in slujba Miezonopticii, care inseamna veghea spiritului, asteptarea fecioarelor intelepte; a nu te uita pre tine, a nu uita de Mirele care vine deja si care sta la usa. Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste profund despre casa crestina ca de un loc al rugaciunii, care face din ea o ecclesia domestica: "Casa ta sa fie o biserica; scoala-te la miezul noptii. In timpul noptii, sufletul este mai pur, mai usor: slaveste-ti Stapanul. Daca ai copii, trezeste-i sa se uneasca cu tine intr-o rugaciune comuna." Chiar si cel ce-si iroseste timpul si il omoara este pomenit, chemat la aceste privegheri si rugaciuni. Ele poarta in pomenirile lor in fata lui Dumnezeu grijile oamenilor si nepasarile lor, suferintele, tristetile si bucuriile lor. Orice moment din timpul nostru se intinereste si se reimprospateaza la acest contact de foc al spiritului in rugaciune. Cursa aceasta nebuna a acelor ceasornicului se opreste in amiaza nemiscata a Iubirii, cadranul tainelor liturgice realcatuieste timpul si-l rascumpara. Timpul se indreapta spre plinirea lui. Fiecare din particelele lui, astfel ritmate, apare plina de sens si creatoare a noului absolut, canta si vesteste imparatia.

Rugaciunea liturgica, regula a oricarei rugaciuni

Rugaciunea Bisericii poarta freamatul revelatiei biblice, ea vine din totalitatea Adevarului si in el culmineaza. De aceea, orice regula de rugaciune debuteaza printr-o invocare a Sfintei Treimi si include rostirea Crezului. Daca nevoile de moment inspira in mod natural rugaciunea individuala, dimpotriva, rugaciunea liturgica departicularizeaza si patrunde in constiinta colectiva, conform sensului cuvantului liturghie, care inseamna lucrare publica. Ea invata adevaratul raport intre mine si ceilalti, face sa se inteleaga expresia "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti", ajuta sa ne desprindem de noi insine, sa facem a noastra rugaciunea umanitatii. Prin aceasta, destinul fiecaruia devine prezent in noi.

Ecteniile antreneaza pe credincios dincolo de el insusi, spre comuniunea cu ceilalti, apoi spre cei absenti, spre cei suferinzi, spre cei in agonie. Rugaciunea imbratiseaza orasul, neamurile, umanitatea si cere pacea si unitatea tuturor. Orice izolare, orice separatie individuala distoneaza in aceasta simfonie perfecta: format liturgic, orice spirit stie din experienta ca nu poate sta singur in fata lui Dumnezeu si ca se mantuieste pentru ceilalti, cu ceilalti, liturgic. Pronumele liturgic nu este niciodata la singular.

Liturghia filtreaza astfel orice tendinta subiectiva, emotionala si pasagera; plina de o emotie sanatoasa si de o viata afectiva puternica, ea ofera forma ei incheiata, devenita perfecta de-a lungul secolelor si a tuturor generatiilor care s-au rugat in acelasi fel. Precum zidurile unui templu poarta amprenta tuturor rugaciunilor, ofrandelor, mijlocirilor, cuvintele rugaciunilor liturgice, de-a lungul mileniilor, poarta suflul a nenumarate vieti omenesti. Aud vocea Sfantului Ioan Gura de Aur, a Sfantului Vasile, a Sfantului Simeon si a atator altora, care s-au rugat cu aceleasi rugaciuni si au lasat in ele urma spiritului lor evlavios si ma ajuta sa regasesc flacara lor, sa ma asociez rugaciunii lor. Totodata, daca rugaciunea liturgica da masura si regula oricarei rugaciuni, ea solicita, de asemenea, rugaciunea spontana, personala in care sufletul canta si vorbeste liber Domnului sau. Liturghia ne invata aceasta chemandu-ne pe fiecare pe nume ca fiind unic si fiecare este chemat sa-si marturiseasca crezul: eu cred. Chiar si in cadrul liturgic, aceasta marturisire pune accentul pe actul cel mai personal posibil, nimeni neputand sa o faca in locul meu. Textele rugaciunii acordeaza sufletul si-l imping la o conversatie directa si intima care-si pastreaza intreaga valoare proprie.

Dificultatile si oprelistile

Dificultatea cea mai frecventa si pe care fiecare o cunoaste din experienta este arta foarte delicata de a acorda lumea noastra fizica, continutul ei miscator, agitat, incarcat de grijile momentului prezent, cu continutul rugaciunii liturgice sau al randuielii noastre personale. Dar in spatele acestei tensiuni foarte reale, de a cauta acest acord dificil, se ascunde adeseori o surda rezistenta, un fel de ispita foarte rafinata.

De obicei, ea aduce argumentul sinceritatii: stii, nu te afli pentru moment intr-o stare de rugaciune si daca te fortezi risti sa profanezi sacrul, fiindca oricum ai ramane dispersat, exterior, absent si, in cele din urma, plictiseala si apasarea sufletului ar triumfa. Trebuie, intr-adevar, ca in acest caz sa astepti momentul inspiratiei, cu riscul de a nu-l afla niciodata?

Pentru a suprima in germene aceasta forma de tentatie si de a indeparta orice neintelegere, este bine sa sesizezi ca rugaciunea comporta o stare preliminara, un aspect ascetic de efort.

Iata experienta unui eremit: "Eu cred ca nu exista lucru mai greu ca rugaciunea. Cand omul vrea sa se aseze la rugaciune, tocmai atunci vrajmasul, demonii, cauta sa-l impiedice... rugaciunea cere lupta pana la ultima suflare."

Exista, de asemenea, rezistenta firii, care vine de la lenevirea si greutatea sufletului. Toata aceasta latura intunecata a fiintei umane ne face sa intelegem, dupa Origen: "ca un singur sfant prin rugaciunea sa este mai puternic in lupta decat o multime de pacatosi". In alta parte, acelasi autor arunca in treacat constatarea ca urcarea unui munte inalt este obositoare. Rugaciunea are astfel propria ei lupta: ea nu este straina de "violenta" cu care se ia imparatia, violenta fata de om, pe care-l arunca la pamant, in stare de adoratie, dar si violenta fata de Dumnezeu, pe Care il face sa Se plece spre pamant si spre omul in rugaciune.

"Cu moartea pre moarte calcand", asa isi poarta orice rugaciune crucea ei, prin truda invinge truda, pentru a tasni la sfarsit libera si usoara. Partea trupului e legata de nevointe: postul, ingenuncherile, metaniile ajuta la adunarea duhului, acordeaza duhul ca pe un instrument muzical.

Marii induhovniciti spun ca trebuie depasit mai intai momentul dificil al inceputului, prin citirea atenta a psalmilor. Sa facem "ca si cum" inspiratia nu ar lipsi si minunea harului se realizeaza. Staretul Ambrozie de la Optina zicea: "in fiecare zi cititi un capitol din Evanghelie si cand sunteti cuprinsi de neliniste, cititi din nou pana va linistiti; daca nelinistea revine, cititi din nou Evanghelia."

Sfintii Parinti ne invata ca Duhul este dar, si cererea Lui, singura care n-a ramas niciodata fara raspuns. Aceasta este epicleza rugaciunii, invocatia care atinge insasi natura Celui ce Se daruieste si-L incita sa Se manifeste.

Dar inca o data, "pentru ce sa ne rugam? Oare Dumnezeu nu stie ce ne trebuie?" Aceasta obiectie vizeaza rugaciunea de cerere, mijlocirea. Or, Evanghelia nu face nici o distinctie intre formele rugaciunii si afirma cu claritate: "Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, va va da voua", si inca:"Daca doi dintre voi isi vor uni glasul pentru orice, se va da lor de catre Tatal Meu."

Nu se afla unire cu adevarat decat intr-un al treilea, in vointa lui Dumnezeu, Care doreste unitatea si atunci, dupa Evanghelie, un astfel de acord indupleca vrerea Tatalui. Dumnezeu ne asculta rugaciunea, o corecteaza si face din ea un element care se adauga la hotararea Sa. Insistenta aproape violenta a vaduvei din Evanghelie smulge un raspuns care pune in relief puterea credintei. Sfantul Apostol Pavel implora de trei ori pe Dumnezeu sa binevoiasca a-i scoate ghimpele din trup. Din viata Sfantului Serafim aflam o povestire despre rugaciunea pe care o face Sfantul pentru sufletul unui pacatos condamnat. Zi si noapte, Sfantul era in rugaciune, se lupta cu dreptatea divina si, desi lovita de fulger, rugaciunea lui de foc, tocmai prin curajul ei, a facut sa triumfe milostivirea lui Dumnezeu, si pacatosul a primit iertarea. Poate ca infernul depinde, de asemenea, de violenta iubirii sfintilor si apocatastaza este asteptata de Dumnezeu ca urmare a rugaciunilor noastre...

Avem noi timp suficient pentru a ne ruga? Desigur, si inca mult mai mult decat credem. "Cate momente de toropeala, de neatentie pot deveni momente de rugaciune, de asa maniera incat noi sa devenim atenti, prezenti fata de fiinte si lucruri. Chiar grija, daca ea se deschide in dialog cu Dumnezeu, daca este contestatara, daca se incredinteaza Lui. I se poate oferi lui Dumnezeu chiar si oboseala care ne impiedica sa ne rugam, chiar si neputinta de a ne ruga." Tocmai in aceste stari frecvente de singuratate, de slabiciune, Numele lui Iisus poate deveni un strigat de chemare interioara pentru a veni langa noi, pentru a fi lumina care sa dea sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a misca visarea, in sfarsit, binecuvantarea fiintelor si lucrurilor. "Aducerea aminte de Dumnezeu, chiar fara sa fi formulat un singur cuvant, este deja rugaciune si ajutor", spune Sfantul Varsanufie.

Totodata, "la ceasul cand duhul rataceste, este mai bine sa citesti decat sa te rogi", pana in clipa cand "Duhul invata el insusi inima". De aceea, explica Sfantul Isaac, "rugaciunea este cheia care deschide intelegerea Scripturii".

Paul Evdokimov