Minunea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca

Minunea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca - Mărturia Părintelui Ciprian Negreanu

Parinte Ciprian ati avut o experienta legata de Parintele Arsenie Boca, pe care nu l-ati cunoscut in viata fiind.

Nu l-am cunoscut in viata, dar altfel simt ca l-am cunoscut, si inca foarte bine...Eu sunt unul dintre acei oameni despre care dansul zicea ca "dupa ce o sa piara asta"- si isi arata cortul de piele - "voi ajuta pe mai multi". Eu sunt unul dintre cei ajutati "dupa aceea".

Ati auzit ceva despre Dansul inainte?

Nu am stiut absolut nimic. Fratele meu studia Teologia, era deja in anul II si ma "ameninta" pe mine, student la Filozofie pe atunci, cu un Parinte deosebit, care are mormantul la Prislop. Pe mine nu ma interesau aceste lucruri, eram total impotriva, mi se pareau niste exagerari imense. Ce mai, pentru mine erau autosugestionari, isterie in masa etc.

Ce varsta aveati?

20 de ani. Cautam cu ardoare un scop in viata, si mi se paruse ca acesta poate fi filozofia. Atunci gandeam asa: omul se naste fara sa si-o doreasca, insa apoi trebuie sa-si de-a seama cat mai repede ca trebuie sa se sinucida; viata e o suferinta fara margini - spirituala si trupeasca. Singura realitatea clara era sinuciderea, ca un act total de impotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumnezeu era un tiran care ne-a aruncat in lumea asta imperfecta.

Deci nu erati ateu...

Nu. Sunt fiu de preot. Totdeauna am stiut ca exista Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu ma interesa. Voiam sa-i stau imporiva cu orice pret. In timp, aceste trairi mi se adanceau. Toti autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc.) care pledau cumva pentru sinucidere - sufleteasca sau trupeasca - imi erau dragi.

V-ati gandit vreodata sa va puneti capat zilelor?

Era filozofia vietii mele! Ajunsesem sa ii conving si pe altii de asta. Si, culmea, nu aveau argumente impotriva! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument absolut imi devenea "victima" sigura. Ani de zile am stiut si de ce copac urmeaza sa ma spanzur. Nu stiu daca cei ce citesc acum nu se vor sminti, dar asta era atunci. Dar, vedeti, faceam toate astea foarte greu. Noaptea adormeam cu ele in minte, dimineata trebuia sa o iau de la capat, sa reconstruiesc totul in minte. Dupa somn, imi trebuia un nou inceput. Atunci mi-am propus sa nu mai dorm, ca sa nu o mai iau de la capat. Dormeam doar o ora doua pe noapte, si asta ani de zile. Va dati seama in ce stare fizica si psihica eram...

Cum ati iesit din acest groaznic impas?

Tatal meu incerca sa ma trimita la spovedanie, dar nu ma duceam. Intro seara, fratele meu a inteles pe deplin ce ganduri negre imi treceau prin mnte, inclusiv fata de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis: "Daca te dai asa de mare, du-te la mormantul Parintelui Arsenie de la Prislop si vei vedea ce se intampla cu tine". L-am sfidat si i-am zis: "Fii serios, ma duc oriunde cu convingerile mele!" Am si plecat in noaptea aceea spre Prislop; am calatorit toata noaptea, am schimbat trenuri si autobuze, dupa care am mai urcat si cei 3 km pana la manastire. Acolo sus, lume multa (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul pe 8 mai). Ei bine, de la manastire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu "ucenicul" meu (ajuns acum si el preot), caruia i-am spus: "Hai si noi". Am ajuns sus, Unde atunci erau mult mai putine morminte. Mormantul Parintelui Arsenie nu avea brazi in jur, ca acum. De fapt, eu am vazut un buluc de oameni care stateau in jurul a ceva...Ne-am pus si noi sub mesteacanul care este acolo si azi, sa ne tragem sufletul. Stand asa, pe iarba, am simtit cum incep sa-mi curga lacrimile. Va spun din senin. Nu mai plansesem de mult, de 14-15 ani; plansul era o cadere de neinchipuit, o recunoastere a neputintei tale. M-am speriat si am sarit in picioare: "Ce-i cu mine?"In tot acest timp, gandurile rele imi dadeau tarcoale neincetat. M-am uitat la cel de langa mine: plangea si el! Daca era o chestie de autosugestie, doar unul din noi patea asta; dar asa, amandoi!?! In clipa aceea, stand in picioare - Doamne, nu voi uita clipa aceea toata viata mea - a coborat o liniste incredibila peste mine. Era ca o umbrela ce ma ferea de ploaia nencetata a gandurior rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca in Evanghelie, care ne spune ca s-a facut o liniste adanca pe mare...Atunci, in linistea aceea, parca am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gand care imi venea era acesta: "Unde am fost pana acum?" Toate intrebarile mele filozofice au capatat raspuns in Dumnezeu, in clipa aceea.

Cum a fost dupa?

Din clipa aceea, am fost ca un nebun. 6 luni ii imbratisam pe toti oamenii pe care ii cunosteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre inviere. Credeti-ma, nu era nimic de la mine. Am simtit atunci atata dragoste, incat nu putem pricepe asta: eu am fost tot cu raul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a "darmat"! Dragostea Lui m-a facut praf si pulbere. Tot atunci am inceput sa intreb cine este omul la mormantul caruia mi s-a intamplat una ca asta. Pentru mine, sa-mi dovedeasca cineva in scris ca a facut - sa zicem - erezii sau vrajitorii, eu stiu ca este si ramane omul lui Dumnezeu...

Din revista "Lumea Credintei" mai, 2006