miercuri, 18 mai 2011

Curajul smereniei




Multă vreme am crezut că a fi creştin însemnă a avea curajul de a
afirma vocal adevărul Evangheliei: alesesem partea cea mai uşoară.
Pe măsură ce înaintam în acest creştinism mi se răcea inima tot mai
mult... Maica Domului a avut milă de mine şi mi-a descoperit că există
un alt curaj, curajul Ortodoxiei înseşi: acela de a fi smerit.
Nu am acest curaj: sunt încă un şoarece care a înghiţit un megafon:
numai respiră şi ştie tot satul... Prezenţă zgomotoasă care falsifică
Evanghelia, nu în literă, ci în ton...
Nu am acest curaj al smereniei, dar a rămas singurul pe care mi-l
doresc... Curajul de a răbda cu mulţumire orice rău, curajul de a-mi
privi cu ochii larg deschişi adâncul inimii, curajul de a mă ruga
pentru duşmani şi de a le face bine, curajul de a mă socoti cu toată
inima vrednic de iad aşa cum sunt de fapt, curajul de a-mi înfrunta
gândurile şi închipuirea, curajul de a mă face robul tuturor spre
mântuire, curajul de a nu judeca, curajul de a da totul, curajul de a
trăi în ascuns, curajul neîndreptăţirii de sine, curajul de a rămâne
blând şi liniştit în mijlocul furtunii, curajul de a crede nelimitat
şi discret...
Sunt un mormânt văruit care a făcut din pocăinţă doar o reclamă la var
lavabil...
Dacă aş avea curajul să stric acest frumos cavou! Să sparg marmura, să
rup barele de inox, să sfărâm epitaful scris cu atâta artă ( şi pe
acest blog) şi să scot afară gunoiul: noaptea, târându-mă, fără
zgomot, ca un hoţ... Mi-aş fura moartea din inimă...
Dar mie îmi plac luminile rampei, îmi place spectacolul "creştin",
iubesc să mă aud vorbind, îmi place cum sună Evanghelia în gura mea...
Şi pocăinţa aş face-o în buricul târgului, la oră de vârf, până şi din
ea aş încerca să scot un profit de imagine...
Am făcut din creştinism un prilej de autoadulare! E drept, cea mai
subtilă şi mai rafinată...
Curajul smereniei... Singurul întreg, singurul autentic: singurul în
care diavolul nu are nimic...
N-am văzut niciodată şi niciunde o minune mai mare decât omul smerit:
toate celelate minuni, cuvintele frumoase, gesturile evlavioase, toate
trec: numai smerenia rămâne...
Smerenia e singura prin care înfrunţi în mod real sinele şi lumea:
fără ea eşti un creştin imaginar...
Iată că până şi despre smerenie n-am reuşit să scriu decât tot umflat
şi găunos ca un prezentator de circ...
N-am reuşit decât să-i fac
"reclamă", s-o imping spre derizoriu...
Rugaţi-vă pentru mine să mă izbăvească Dumnezeu de blestemul de a nu
cunoaşte smerenia, curajul şi fericirea ei...
Ştiu, e cel mai greu să
ai milă de un ipocrit, dar, totuşi, încercaţi...

Bogdaprosti...

sursa: e-mail

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu