La Craciun era destul de inviorat. In noaptea cantarilor ingeresti a compus un minunat colind al detinutilor din Targu-Ocna. In patul de alaturi isi dadea sufletul arhimandritul G. [parintele martir Gherasim Iscu, n.n] Venise in stare grava de la Canal, unde fusese unul dintre stalpii rezistentei. In seara aceea a Nasterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit in credinta. Neavand cu ce-l imbraca, caci rufele sale erau ude de transpiratie, Valeriu i-a oferit hainele lui si a pastrat pentru sine pe ale parintelui.
- Acestea sunt hainele mele monahale! A zis el emotionat. Cu ele sa ma inmormantati!
Noaptea aceea de Craciun nu o voi putea uita pana la sfarsit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luandu-le pulsul si ingrijindu-i. Din cand in cand imi mai aruncam privirea si spre Valeriu. Era vesel, fericit inlauntrul sau, cu pleoapele lasate, cu capul plecat in piept. Nici el nu se putea odihni. Dupa ce mi-am terminat treaba, am simtit ca ma cheama din priviri, ca ma roaga sa ma duc la el. M-a privit cu o patrundere cum inca nu simtisem pana atunci. Si-a facut semnul crucii, apoi mi-a luat mana. Un fior adanc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobisnuit la el, caci in starea lui duhovniceasca putea ramane destins pana si in cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat sa trecem. Simteam ca are ceva sa-mi impartaseasca.
- Ioane, tu imi esti cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca sa-ti cer sfat, sa ma supun tie. Vrei sa ma asculti?
- Te ascult, am raspuns eu, dar nu stiu daca voi fi vrednic de increderea ce-mi arati.
Valeriu a plecat ochii si mi-a spus linistit:
- In noaptea asta am privegheat. Asteptam sa vina cantecul colindei mele. Doream sa fie foarte frumos. Il cantam in mine. Il desluseam din cerurile inalte din care cobora. Cam greu pentru mine, caci nu cunosc notele muzicale si trebuie sa o fac dupa ureche. Eram deci treaz, lucid si senin, cand deodata am vazut ca am in mana fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de intamplare, am ridicat privirea si la capul patului meu am vazut-o pe Maica Domnului, imbracata in alb, in picioare, vie, reala. Era fara Prunc. Prezenta ei mi se parea materiala. Maica Domnului era aievea langa mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul parea nesfarsit. Atunci Ea mi-a spus:
“Eu sunt dragostea ta. Sa nu te temi. Sa nu te indoiesti. Biruinta va fi a Fiului meu. El a sfintit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile intunericului cresc si inca vor mai inspaimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu asteapta pe oameni sa se intoarca la credinta. Azi sunt mai cutezatori fiii intunericului decat fiii luminii. Chiar de vi se va parea ca nu mai e credinta pe pamant, sa stiti ca totusi izbavirea va veni, dar ca prin foc si prin parjol. Lumea mai are de suferit. Aici insa e multa credinta si am venit sa va imbarbatez. Indrazniti, lumea e a lui Hristos!“
Apoi Maica Domnului a disparut si am ramas coplesit de fericire. M-am uitat in mana, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fara urma de parere de sine. Sufletul lui parea un potir din cel mai pur cristal, care se invrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit si pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea ca nu fusese o inselare. Ma simteam cumva si eu sfintit, innoit, participand la minune. Cu intensitatea cu care tasnesc intr-o astfel de imprejurare luminile launtrice, cu sfiala dar si cu convingere i-am spus simplu:
- Dumnezeu ne cerceteaza. Daca noi vom cadea, El va birui. Ne trebuie credinta, si acum putem avea mai multa. Sa ne rugam!
Am facut impreuna o scurta rugaciune. Si in tacerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au facut pentru o clipa scara catre.
Preluare de aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu