,,Felicitare `` pentru Sfintele Pasti o scrisoare de la pr Adrian Ambrozie, Manastirea Vorona

,,Felicitare ``
pentru Sfintele Pasti

o scrisoare de la pr Adrian Ambrozie, Manastirea Vorona

Dragii mei dragi,

Vă scriu aceste gânduri în această sfântă săptămână  a pătimirilor Bunului nostru Prieten și Părinte, când toate eforturile și lucrurile pe care le facem se contopesc în marea Lecție pe care Hristos ne-o dă și anume că viața noastră este alcătuită din trei mari zile care se desfășoară, când pe rând, când simultan dar fiecare se naște una din alta, iar dacă una ar lipsi, viața s-ar destrăma și ar fi lipsită de sens. Prin urmare viața noastră este de multe ori o Vinere Mare, adică zile în care ne ducem crucea pe drumul existenței pietruit cu încercări, dar și zile în care ducem și crucea celorlalți dragi ai noștri, obosiți sau învinși, deznădăjduiți sau întristați. Și, ca să-L înțelegem mai bine pe Hristos,… nu crucea în sine e o povară și nu crucea noastră ne rănește, ci biciuitoarele vorbe ale celorlalți cu usturătoarele lor priviri, dar mai ales cuțitul cu lama tocită a nerecunoștinței, ambele provocatoare de răni adânci, până la os….daa….stăm pe gânduri puțin….parcă se simte acolo undeva în adâncul pieptului o durere mută….când ascuțită ca de spini, când paralizantă ca de piron ruginit întors în rana vie, când sfâșietoare ca de vârf de lance, când amețitoare ca de pumn în tâmple.

DOARE…..chiar doare …. se simte mult mai bine acum….mă privesc mult mai atent…am sânge …peste tot, am sânge în rănile mele, pe tâmple, pe obraz…am și pe mâini  și-n gură, am sângele meu vărsat de alții,..am… sângele altora ….vărsat…..de MINE…Ce taină mare…ce dar e sângele fiecăruia pentru fiecare, ce dar e Sângele Lui pentru fiecare.

Doamne….oare câte vineri am trecut..?..câte or să mai fie…când iubești, de fapt, ești un mare donator de sânge, de ființă, de tine….Știi ce e super interesant – din punctul de vedere al iubirii toți avem aceeași grupă de sânge.

Din această Vinere Mare se nasc celelalte două zile,ca două destinații. De multe ori cădem în Sâmbăta mare, adică ne pogorâm sau suntem pogorâți de atâta sânge în iad, în tărâmul deznădejdii, al singurătății, al gheții. Pogorârea aceasta este lină și ademenitoare - și știți de ce, pentru că durerea jertfei îngheață și nu se mai simte, și, credem noi, că e bine așa……ah..ce ușurare – ne mințim… lăsându-ne înghețați de Freonul Indiferenței. Marea ironie a înghețului este…că deși oferă aparența confortului, …el, înghețând – păstrează intactă rana, cu durerea ei, cu consecințele ei, cu infecția ei, cu boala ei….cu…moartea ei.

Toți avem un iad în inima noastră – este locul unde-i băgăm brutal pe toți cei care nu ne plac, pur și simplu…și…. de multe ori, ca să fim siguri că stau acolo….îi păzim….deci petrecem cu ei în iadul nostru – câtă ”prudență”…. ucigătoare de timp.

Uneori ajungem să trăim și cea de a treia zi duminica– ziua normalității, ziua Învierii. Aici toate sunt la locul lor și toate sunt normale. Ne dăm seama că e normal să plângi, pentru că numai plânsul aduce mângâierea după care tânjim atâta, e normal să ai răni căci ele iți dau curajul și puterea de a lupta, e normal să ai cicatrici căci numai acestea aduc decorații și respect(scoate lacrimile de la o mamă și truda de la un tată și vezi cu ce rămâi). Aici ne dăm seama cât e de normal să fii nedreptățit  - ce boala să mai iertăm dacă nu asta, cât e de normal să fii om, cât e de normal să iubești deci cât e de normal e să fii nebun,….cât de normal e anormalul credinței și cât de anormal e normalul lumii acesteia.

Vă așteptați probabil să vă spun că duminicile vieții noastre sunt zile ale vindecării(..atâtea răni)…dar eu vă zic…sunteți anormali dacă gândiți așa….duminicile vieții noastre nu aduc vindecarea rănilor din suflet ci vindecarea curajului și a înțelepciunii sclintite și luxate, duminicile ne feresc de normalul cotidian plictisitor și ne refac anormalul credinței bobului de muștar, a mersului pe mare ca Petru, a vorbirii în limbile sufletești ale fiecăruia, a aprinderii luminii Învierii, a negocierii morții cu tine de a nu mai râde de ea în public.

Doar normalul acesta arată exact deșertăciunea atâtor eforturi și jertfe….Bunule…acum sunt…. în pace.

Hai să mai iubești puțin…îmi spune…El…și cocoșii anunță zorii unei noi vineri mari, cu ”donațiile ”ei , apoi o nouă lună de sâmbete, apoi iar secunda Învierii…………….știi Doamne…….ce bine se vede lumea de aici…….de sus..…și..…mi-e sete….

Te iubesc răstignindu-Te

                   Te răstignești iubindu-mă

Sursa: e-mail