miercuri, 11 mai 2011

Cine dă, lui îşi dă...


 Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse, 
 Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
 Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
 Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele. 
 Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
 Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
 Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir, 
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir. 
 Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare, 
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare, 
 Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace: 
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! 
 Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
 Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
 El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
 ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
 Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
 Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră. 
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
 Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.
 Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
 Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor. 
 După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
 ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! 
 De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare, 
 Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
 Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor, 
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.
 Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
 Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
 Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă: 
- De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă! 
 Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
 Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie. 
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
 ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! 
 După ce colindă satul, se întoarce la bordei
 Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei. 
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare, 
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
 Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare, 
 Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare, 
 Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
 - Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării? 
 Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine, 
 Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine. 
 Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă, 
 Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă. 
 - Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
 Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat. 
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
 ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’! 
 După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat 
 Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat. 
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
 Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează. 
 - Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat? 
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat: 
- Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
 Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă! 
 Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
 Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
 Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace, 
 Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
 În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
 Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
 În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
 ”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
 (Prelucrare după autor necunoscut)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu