__.
* 50 de ani de la moartea monahului-poet al "Rugului Aprins" *
Aventura si sfintenie
Rar
gasesti un om care sa fi trait atat de intens viata, cu placerile si
multele ei amagiri de tinerete. Capabil de gesturi extreme, dar si de
sfinte fulgerari de regret, Sandu Tudor refuza orice lauda sau judecata
pripita, ramanand pe mai departe o enigma, un caz greu si complicat.
Cand vine vorba despre marele monah de mai tarziu, e bine sa fii
precaut. Observi si recunosti de departe trasaturile lui expresive -
trasaturi de actor care stie sa pozeze in fata aparatului de
fotografiat. Admiri privirea mandra si plina de incredere in sine, asa
cum admiri calitatea impecabila a costumului de tweed englezesc,
fara a sti insa vreodata care era chipul lui cel
adevarat - omul frumos, ambitios si elegant din tinerete, sau batranul
intelept, tragic si profund, cum il arata o fotografie facuta cu putin
timp inainte de arestarea si moartea lui de martir, in penitenciarul de
maxima securitate de la Aiud.
Asculti marturii uimitoare despre el. Ii citesti biografia plina de
aventuri, de caderi si convertiri miraculoase. Te minunezi si il admiri,
dar pe cat incerci sa-l intelegi, pe atat te adancesti in mister si
nedumerire. Parintele si creatorul "Rugului Aprins" apare mereu incomod
si surprinzator, precum deciziile din viata lui - cea mai importanta
fiind sa-si vanda intreaga avere si sa se calugareasca, dupa ce, inainte
de a se prabusi cu avionul lui personal, un inger l-a purtat pe palme,
lasandu-l usor pe pamant, fara nici cea mai mica zgarietura.
Poet, gazetar, pamfletist, teolog, calugar, preot, duhovnic, isihast si
martir, Sandu Tudor a fost in multe omul contrastelor extreme - omul
slabiciunilor omenesti, dar si al sfinteniei duse pana la sacrificiu,
pana la jertfirea de sine. Cine pretinde ca l-a cunoscut si l-a inteles
cu adevarat ori minte, ori nu stie ce spune.
Minunea din temnita Aiudului
De-a lungul vietii a schimbat mai multe infatisari, mai multe stari
sufletesti si mai multe nume: Alexandru Teodorescu, fratele si rasoforul
Agathon sau ieroschimonahul Daniil. Sandu Tudor e pseudonimul lui de
poet si ziarist temut, admirat si hulit deopotriva.
Sandu Tudor si Alex Mironescu
�
Om dedat placerilor si mondenitatilor bucurestene. Om
bogat, cu multe proprietati si blocuri situate chiar in centrul
Capitalei. Om lumesc si barbat chipes, ca un actor hollywoodian,
atragator si trufas, trecut inca de tanar prin experienta a trei
casatorii esuate.
Ieroschimonahul Daniil e opusul total al lui Sandu Tudor. E numele lui
de preot si de mare duhovnic; nume de staret la misterioasa manastire
Rarau din Bucovina si, mai ales, nume de martir - de om care nu a murit,
ci, asemenea unui sfant, s-a lasat omorat, dupa ce a savarsit una din
marile minuni petrecute in puscariile comuniste, asa cum marturiseste
parintele Augustin, de la Manastirea Aiud. Parintele Daniil a fost bagat
intr-o iarna la celula numita "Alba" sau "Frigiderul", cum i se mai
spunea, la temperatura de -20 Celsius. Era o celula fara geamuri, cu
multe gunoaie, umezeala si mucegai inghetat peste tot. Acolo erau bagati
toti incomozii regimului, toti cei care trebuiau sa moara. Parintele
Daniil a fost aruncat in celula cu un medic, foarte bun prieten de-al
sau. Dupa ce gardienii au ferecat usile, pentru a se implini pedeapsa
celor 8 zile de recluziune totala, parintele Daniil a privit in jur, a
cumpanit, s-a scufundat in tacerea adunata a unei
rugaciuni, dupa care, cu o liniste venita parca de pe alta lume, s-a
asezat pe burta, cu mainile intinse in semnul Sfintei Cruci, cu fata in
toata mizeria de acolo, si i-a spus doctorului deopotriva bland si
poruncitor: "Pune-te pe mine!". Doctorul s-a asezat cu spatele pe
spatele lui, in aceeasi pozitie de Sfanta Cruce, iar parintele i-a spus
asa: "Doctore, nu mai spui nimic altceva, decat numai atat: "Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul"".
Atras, inca de tanar, de mediul monahal
�
Doctorul a facut asa cum i-a cerut parintele,
gandindu-se la minunatul sau gest de sacrificiu, prin care il proteja,
dar si la inutilitatea lui (era limpede ca aveau sa moara amandoi, in
decursul acelor opt zile de pedeapsa), cand, deodata, dimpreuna cu
rugaciunea si numele lui Iisus rostit de buzele lui invinetite de frig,
s-a cutremurat parca pamantul si o lumina orbitor de stralucitoare a
cuprins toata celula. Insotita de o liniste si impacare aproape
nepamanteana, lumina a inceput sa creasca in intensitate si sa pulseze
in nuante de armonie aproape sonora, de pace interioara si fericire, in
timp ce o caldura blanda si invaluitoare venea de peste tot. Nu a trecut
mult timp (o ora, doua sau trei), cand usile "Albei" s-au deschis si
gardienii s-au grabit sa-i ridice de jos pe cei doi detinuti, cu
brutalitate. Fara sa inteleaga prea bine ce se intampla, doctorul s-a
supus ordinului si a revenit in celula, unde, spre marea lui uimire,
a aflat de la colegii de temnita ca nu statuse doar cateva ore la
"Alba", cum credea el, ci rezistase in "celula mortii" 8 zile intregi,
mai mult de o saptamana - fara apa, fara mancare, fara somn si fara
nimic gros de imbracat, intr-o ghetarie de -20gr. Celsius.
Plangea el, plangeau si taranii bucovineni
Ca
sa intelegi ceva din destinul ieroschimonahului Daniil, trebuie sa te
imbraci o clipa cu straiele lui ponosite si sa-ti potrivesti pasii tai
cu pasii lui. Nu e suficient sa reiei anecdotic legamantul de a se
calugari, facut de tanarul Sandu Tudor sub cupola instelata a Athosului,
sau sa pomenesti de salvarea lui miraculoasa din accidentul de avion.
Nu e suficient sa rasfoiesti ziarele vremii (Gandirea sau Floarea de
foc), in care a publicat sute de articole, nici sa-i citesti cartile de
memorii.
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor
�
Ca sa ti-l apropii pe ieroschimonahul Daniil, mai
bine e sa mergi la manastirea Antim, sa-l cauti si sa intrebi de
novicele Agathon care, in urma cu zeci de ani, in linistea si tihna
turlei sau a Bibliotecii sinodale se intalnea cu marii teologi si
carturari ai "Rugului Aprins": Sofian, Ghius, Vasile Voiculescu,
Staniloae, Anania, Scrima, Petroniu, Braga, Anton Dumitriu, Alexandru
Mironescu sau Ioan Kulaghin. Sa stai si sa-i asculti pe oamenii care
l-au cunoscut, trecuti, si ei, intre drepti, cum a fost parintele Adrian
Fageteanu, care isi amintea cum tanarul rasofor Agathon, chiar in altar
si in timpul slujbei fiind, tasnea uneori de la locul lui si, cu un
creion pregatit din vreme, scrijelea infrigurat pe o bucata de hartie
ganduri sau capete de versuri ce ii treceau in acel moment prin minte.
Sau cum a fost Andrei Scrima (cel ce l-a numit pe prietenul Agathon
"octava adevarului") sau parintele Petroniu de la Muntele Athos, care,
elev la Seminarul de la Cernica, il asculta pe Sandu Tudor cum predica
cele sfinte sub un nuc batran, asemenea "lautarului cu capul plecat pe
alauta, rapit de frumusetea cantarii, cu care voia sa atraga toata
luarea aminte asupra dumnezeirii si a rugaciunii celei de gand".
La atatia ani distanta de la disparitia sa, Sandu Tudor mai starneste si
astazi amintiri, regrete si evocari infrigurate de emotie, incat nu
poti sa nu gandesti ce prezenta de foc trebuie sa fi fost. Ce lumina
vulcanica si stralucitoare aducea cu sine, de vreme ce fostul mitropolit
al Ardealului, Antonie Plamadeala, si-l aminteste ca pe "un continuu
scandal al adevarului", un predicator care "cand credeai ca a terminat
de vorbit, abia atunci incepea", in timp ce "taranii bucovineni stateau
cat stateau, oboseau, se asezau in genunchi, ca sa se mai odihneasca,
dupa aceea oboseau si genunchii, si atunci se asezau pe sezut, asa, pur
si simplu, mai ales femeile, in timp ce el nu obosea niciodata. Continua
sa predice, sa pomeneasca despre calea Mantuirii si sa evoce
stralucirea sfantului din ziua aceea, cand si incepea sa planga. El
chiar traia evenimentul. Traia ca nimeni altul. Traia si se ruga
vorbind... Plangea el, plangeau si ei, taranii bucovineni, care
il sorbeau din priviri".
Fotografiile din dosarul de securitate
�
Intre
cele doua imagini contrastante - imberbul polemist de la Gandirea si
staretul muntelui Rarau privind aparatul de fotografiat de parca si-ar
fi privit drept in ochi sfarsitul, isi face loc o a treia; imaginea
insufletita de marturia unui coleg de celula, care isi amintea cum,
inainte de a fi izbit cu capul de treptele din spalatorul de la Aiud,
parintele Daniil l-a apucat de mana si i-a zis soptit, la ureche: "Multe
se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rau despre mine sa
crezi, ca am fost un mare pacatos!". Ce cuvinte si ce smerenie de sfant!
Fie si numai pentru atat, ar trebui sa ne inchinam la icoana suferintei
lui Sandu Tudor-Daniil, ucis in 1962 la Aiud, fara nici o vina.
Apostolul muntelui Rarau
Nu
trebuie sa avem nici o indoiala - parintele Daniil si-a cunoscut
sfarsitul. A discutat indelung cu clipa care il astepta. A cantarit-o si
i-a verificat consistenta. A interogat-o usor si a incercat sa vada cat
de hotarata este, dar fara alt gand - fara sa ceara ceva sau sa se
targuiasca vreun moment. Stia prea bine ca va fi arestat, asa cum stia
ca nu va mai iesi viu din inchisoare. Stia totul si, prin urmare, a
parasit muntele, coborand la Bucuresti, la Alexandru Mironescu - bunul
sau prieten (si el intelectual convertit), unde il vor gasi oamenii
Securitatii. Simtea ca decizia era deja luata si nu dorea sub nici un
chip ca spatiul sacru de la Rarau sa fie pangarit de cizmele si
brutalitatea soldatilor. Pentru parintele Daniil, Raraul era centrul
lumii; era al cincilea
punct
cardinal. El, ca preot si duhovnic, se putea misca, atragand raul
asupra lui - Raraul, nu. Ca "Apostol al inaltimilor", cuviosul Daniil
trebuia sa protejeze muntele, sa-l apere cum stia el mai bine. Trebuia
sa tina curat acest loc de rugaciune si intreaga lui comoara - cele 13
icoane facatoare de minuni, 6 icoane izvoratoare de mir si 7 cu lumina
cereasca.
Manastirea Rarau
�
Asa
era parintele Daniil - vazator cu duhul. A trebuit sa se intample tot
ce s-a intamplat, ca cei ce l-au cunoscut sa-si dea seama ca pentru el
timpul era un geam. Vedea totul prin el. Vedea cum obstea de la Rarau se
va destrama dupa 1958, iar el va fi smuls din munte, pentru a fi
aruncat in adancurile pamantului, de unde nu se va mai intoarce decat in
clipa in care obstea manastirii va fi innoita si se va naste a doua
oara. Atunci si numai atunci va reveni in "pacea si maretia muntelui
Rarau", aratandu-se tuturor celor care vor dori sa-l vada, asa cum s-a
si intamplat, intr-un sfarsit de martie 2002, cand staretul Ioan de la
Rarau a trait aievea minunea. "In plina noapte, deasupra manastirii
Rarau, cerul a pornit dintr-o data sa arda mocnit. Era ca jarul in
vatra. Era incandescent. Stea langa stea si lumina langa lumina.
Ghirlande si
ciorchine. Candelabre si lumanari palpaitoare, ca cele aprinse la
pangar. Era aproape miezul noptii si, daca aruncai acul in iarba, il
vedeai poate mai bine ca ziua. Apoi, dintr-o data, un brau de lumina s-a
apropiat din partea dreapta, peste curtea si turla bisericii, catre
hotarul de apus al manastirii. Un brau lat cam de jumatate de metru. Un
brau aruncat spre inaltul cerului, care s-a desprins intr-un tarziu in
mii si mii de alte lumini. Facandu-ne cruce si putin speriati, cu totii
am vazut cum trec prin brau, de trei ori la rand, 7-8 lumini (sau ce-or
fi fost), care s-au imprastiat si mergeau asa, parca jucandu-se pe cer.
Intr-o secunda era disparuta lumina, intr-o secunda trecea in partea
cealalta si din toate partile tasneau prin braul de lumina forme si dare
minunate. Trei nopti la rand a tinut spectacolul acesta. Trei zile, in
chipul Sfintei Treimi. Multi au zis ca e un semn spre pocainta. Altii,
ca ar fi Acoperamantul Maicii Domnului, care, ca
la Vlaherne, a acoperit lumea cu Sfantul ei Omofor... Eu insa zic
altceva. Pe cer, in noaptea aceea, s-a aratat "Apostolul Raraului",
parintele Daniil. S-a aratat in dragostea lui catre noi. O dragoste si
un dor pe care nu-l pot cuprinde nici stelele in maretia lor cosmica.
Asa am simtit - era el. Era cum il stiam. Pasare de noapte. Noaptea era
ziua lui. Cand te duceai la el, vedeai mereu lampa aprinsa la geamul
sau. Nici nu ajungeai la treptele chiliei, ca el si deschidea usa. Noi
mergeam prin iarba desculti, ca era vara, dar el auzea fosnetul si ne-o
lua inainte: "Ce-i fiule?". Stia in rugaciune cine vine si pentru ce.
Era un monah desavarsit. Cand facea o rugaciune, se si implinea. Iti
punea mana pe cap, iti facea o dezlegare si gata. Dintr-o data, totul
era foarte bine. Totul disparea - si ganduri, si pofte, si dureri ale
trupului. In urma lui nu ramanea decat o dara de miere. Mila si
dragostea lui Dumnezeu".
*
Cei
care l-au cunoscut stiu: nimeni nu se compara cu staretul Raraului,
parintele Daniil. Cu el, totul parea simplu, fierbinte si direct, ca
vorbele acelea pe care, uneori, foarte rar, se intampla sa le rostesti
cu toata convingerea, din chiar adancul inimii tale. In tot ce facea,
parintele era o flacara si un vartej colosal de energie. Degeaba incerci
sa-l intelegi, sa te pui in locul lui. Nu ai cum. Nu ai nici harul si
nici arderea lui spirituala. Ca sa-l intalnesti si sa stai de vorba cu
parintele Daniil, iti ramane o singura cale - sa-i rostesti numele si sa
astepti. Nu trebuie sa-l cauti nici la Aiud, nici la Rarau. Daca
ingaduie Domnul, vine el si te gaseste. Te cerceteaza de la distanta,
poate iti incearca uneori si rabdarea, pentru ca apoi sa te imbratiseze
parinteste si sa-ti dea o ultima lectie de smerenie, soptind ca in
curtea inchisorii din Aiud: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi...
Sa crezi, frate, tot ce o sa auzi rau despre mine. Am fost un pacatos".
Părintele
Arsenie a fost un suflet ales şi s-a remarcat încă din copilăria lui.
Ales s-a arătat şi în perioada tinereţii, şi cu atât mai mult la
bătrâneţe şi la sfârşitul lui fericit. Rămâne o personalitate cu o
deosebită importanţă atât pentru neamul nostru, pentru ţara noastră, cât
şi pentru Biserica noastră Ortodoxă. A fost aspru în cuvânt, dar şi
vindecător în acelaşi timp. A fost necruţător cu păcatul, a fost omul
care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „a mustrat cu timp şi fără de timp”. A fost omul care a aprins lumina slujirii şi mărturisirii în întunericul cel mai adânc al lumii ateiste. Părintele
Arsenie a trăit ca un mărturisitor, a murit ca un mucenic şi vieţuirea
lui arată că a fost ales încă din pântecele maicii sale, devenind un
mare ascet al vieţii noastre creştine, un călugăr trăitor cu viaţă
cuvioasă. Toată lucrarea săvârşită de părintele Arsenie nu poate pieri,
ea rămâne peste veacuri pentru toţi ucenicii lui, aşa că noi nu trebuie
să regretăm trecerea sa la Domnul – ne mâhnim ca oameni, ne tulburăm
sufleteşte din pricina lipsei lui, dar să ne bucurăm cu duhul, pentru că
el ne asigură cu rugăciunile sale, de dincolo, poate mai mult decât
dacă ar fi printre noi, în trup.
Părintele Arsenie a fost într-adevăr un copil cu mult neastâmpăr de mic. L-a ros dragostea de ţară şi de neam.
Din toată activitatea şi gândirea lui nu a lipsit niciodată lupta de
apărare a neamului. De aceea şi astăzi, eu îl consider că este un
protector cu rugăciunile sale, asupra noastră, asupra ucenicilor lui şi a
tuturor românilor. Noi trebuie să ştim că prezenţa lui acolo este mai importantă decât aici.
Cu rugăciunile sale, cu rugăciunile tuturor camarazilor lui de luptă şi
ale tuturor mărturisitorilor, formează un zid de apărare împotriva
mâniei tuturor opritorilor acestui neam şi ai credinţei ortodoxe. Aşa
încât eu mă rog împreună cu toţi colegii mei, cu toţi camarazii mei cu
care am vieţuit împreună, indiferent în ce punct ne găsim, dar simţim
acelaşi lucru: să ne ocrotească, să ne apere mai departe, să ne
călăuzească cu harul său pe noi, care ne vom întâlni îndată cu dânsul şi
vom da acolo „raport de şedinţă” pentru integritatea şi unitatea ţării
noastre care este aşa de bântuită de toate fărădelegile, şi ale
materialismului şi comunismului, şi ale păgânismului şi din Răsărit şi
din Apus.
