DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD MIHAI VITEAZUL
Întrucât istoria neamului nostru a fost
golită de Duh în perioada comunistă, iar în manualele de astăzi marii
noștri voievozi sunt tratați cu superficialitate, se cade ca noi,
preoții, să ținem trează conștiința creștină a românilor, știind bine că
un popor care nu-și cunoaște trecutul și nu-și cinstește martirii nu
are parte de viitor. De aceea, doresc să parcurgem în cele ce vor urma,
viața Sfântului Voievod Mihai Viteazu.
Născut în anul 1558 în localitatea Târgul
de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni,
jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii
1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă
de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind
calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de
împlinit mai târziu. Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în
1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna
Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au
ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai.
În cele din urmă, se retrage la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru
siguranță, îl încredințează unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de
nădejde al Patriarhiei de Constantinopol. Astfel, Voievodul Mihai a
crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele Athos,
învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de neam.
Ajuns la maturitate, se întoarce în
Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități
de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca
în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei. A fost arestat și condamnat
la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l
acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând
prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre
în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi,
cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi
scăpat de moarte. Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea
rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău
că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf.
Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit. Imediat boierii
de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele
din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.
În septembrie 1593, cu ajutorul
Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l
cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane
(un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești. La 11 Octombrie
1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a
bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să
jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu
vicleșug. Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de
dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului
în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a
țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe
domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă
cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de
Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost
uciși de gărzile domnitorului. Cu această ocazie, printr-un atac dat
asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste
Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii
ținut în fața poporului: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a
voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață
avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică,
Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de
ani Deșteaptă-te Române). Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci,
Voievodul s-a îngrijit să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a
zidi o mănăstire, lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București. Prin
lucrarea lui Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu
în 1985, fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul
drept al Dâmboviței.
Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în
august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru
stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova,
înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă
un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a
îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și
canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.
În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor
cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în
Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia
ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale,
trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la
Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor
catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la
Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul
din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se
recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu
o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că
numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect
poporul și face față propagandei calvine și catolice.
Înlăturarea trupelor otomane de
la curtea domnească nu putea rămâne fără reacție; de aceea, sultanul a
trimis o armată destul de numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l
înlătura pe Mihai de la domnie. Astfel are loc memorabila confruntare
dintre oștirea română și cea otomană, la 23 august 1595, la Călugăreni,
în care datorită credinței și abilitaților militare, oștirea condusă de
Mihai Vodă îi zdrobește pe otomani. Victoria răsunătoare a voievodului
valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de
eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia,
țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazu ca
într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N.
Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea
l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând
la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului
în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de
Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care
avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae
se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.
A reușit pentru întărirea
ortodoxiei din Ardeal să îl promoveze în 1596, pe scaunul mitropolitan
de aici pe Sf. Ioan de la Prislop. Tot în această perioadă, Mănăstirea
Simon Petru din Sf. Munte a ars din temelii, fiind refăcută cu
cheltuiala Voievodului; aici se păstrează până astăzi tabloul votiv al
lui Mihai Viteazu și al soției sale, doamna Stanca.
Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost
călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională
și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28
octombrie 1598 împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul,
înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în
Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște
construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine
înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această
inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta
dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină,
arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit,
spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se
vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat,
după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată
cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se
vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf.
Ioan de la Prislop, s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele
părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă,
iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut
la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au
acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf.
Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această
întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).
În mai 1600, alungă de pe tronul Moldovei
pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima Unire a românilor și singura în
scopul mântuirii neamului, pentru că unirile lui Cuza și Ferdinand au
fost făcute în interesul iudeo-masonilor și a desacralizării neamului.
Astfel, domnul Sf. Mihai Viteazu devine primul conducător al tuturor
românilor, luându-și titulatura de “Domn al Țării Românești și a
Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Liderii europeni deranjați că
Mihai Viteazu se proiecta drept cel ce putea reface faima Imperiului
Bizantin ortodox, au pus la cale, prin generalul Basta, cel alături de
care luptase în Liga Creștină, asasinarea lui Mihai. A avut dreptate Sf.
Ștefan cel Mare când a spus că “decât să supuneți țara Apusului, mai
bine o supuneți turcilor, pentru că turcii o să vă ia aurul, dar o să vă
lase sufletul, dar apusenii o să vă ia și aurul și sufletul” (lucru
valabil și astăzi). Astfel, a fost găsit un anume Ștefan Joja, român din
Țara Zarandului, luat cu forța de pe când avea 10 ani în regimentele de
copii organizate de Imperiul Austro-Ungar (atenție la tinerii români
încorporați în armată drept mercenari N.A.T.O.) și infiltrat în tabăra
lui Mihai de la Câmpia Turzii, pătrunde în cortul Voievodului în noaptea
de 19 august 1601, decapitându-l.
Așa cum reiese și din Acatistul Sf.
Voievod Mihai Viteazu (se pare, alcătuit la Mănăstirea Dealu),
domnitorul a fost însoțit în anii de domnie în toate bătăliile de doi
cerbi, ce, se pare că erau doi Îngeri, care în dimineața zilei de 19
august 1601 au dispărut, iar ostașii români s-au întrebat ce semn poate
fi acesta. Singur, domnitorul a înțeles că pentru micile sale greșeli,
dar și pentru neputințele sale avute asemeni Prorocului David sau Sf.
Ștefan cel Mare, Dumnezeu a pregătit pentru el ca mijloc de curățire
deplină, dar și de răsplată pentru ostenelile mărturisirii dreptei
credințe, cununa muceniciei; de aceea a murit fără să se opună sau să
protesteze, rostind un psalm din Psaltire, pe care o învățase pe de rost
din copilărie, pe când era la Muntele Athos. Capul său a fost dus de
căpitanul Radu Buzescu, la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a
fost înmormântat. Pe lespedea mormântului său scrie “Aici zace cinstitul
și răposatul capul creștinului Mihai ce au fost domn al Țării Românești
și Ardealului și Moldovei”. Trupul său a zăcut timp de trei zile agățat
de un stâlp pe Câmpia Turzii, timp în care, cum spune profesorul
Gheorghe Anghel, soldații au tăiat părți din trupul său pe care le-au
luat ca trofeu, jupuindu-i pielea de pe umeri și de pe spate cu tot cu
părți din trup. În privința locului unde a fost înmormântat
trupul domnitorului, au circulat de-a lungul vremii diferite ipoteze,
neputându-se stabili cu exactitate mormântul. Sf. Mihai Viteazu este
primul conducător al României Mari, dar și primul ei mucenic. Suntem
ceea ce suntem astăzi și datorită acestui Sfânt Voievod providențial,
pe care l-a dat Dumnezeu poporului nostru în istorie. În locul
bunăstării personale, a liniștii egoiste, sfântul Mihai Viteazu s-a
jertfit pentru neam, pentru generațiile ce au urmat. El a arătat că a-ți
iubi țara nu înseamnă doar a rosti cuvinte mari, ci de a-ți pune chiar
viața pentru ea.
Cea mai importantă mărturie
despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de
la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri
descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai
Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000,
Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare
al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din
rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca
odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit
încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost
descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul
Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de
muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat.
Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus
muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut
focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu
lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor,
pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie
îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit
un schelet uman fără cap.
Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:
- mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
- mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Deleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.
Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre
această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai
Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din
Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi
recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea
hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici
împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele
stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele
Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte.
Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am
constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care
arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile
din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar
atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin
mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică
din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.
Încă o faptă vrednică de laudă a
mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie
răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al
VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi
răspunde papei să se facă el ortodox.
Din viața Domnitorului învățăm să ne
rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu
orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne
pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să
trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în
inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa
dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar
noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul
cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.
Amin.
Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Sursa: http://euliber.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu