joi, 17 noiembrie 2011

DUMNEZEU A RIDICAT ORTODOCŞI DIN SÂNUL POPORULUI MAGHIAR PENTRU A PROPOVĂDUI ORTODOXIA UNGURILOR DIN ROMÂNIA

DUMNEZEU A RIDICAT ORTODOCŞI DIN SÂNUL POPORULUI MAGHIAR PENTRU A PROPOVĂDUI ORTODOXIA UNGURILOR DIN ROMÂNIA


„Dacă vrem să facem lucrurile aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm în întregime Ortodoxia”
În urmă cu jumătate de an, apărea ştirea că părintele Rafail Lukács, ungur de origine, e preot ortodox în judeţul Mureş şi face misiune în rândul maghiarimii. Şi ne-am mirat atunci: Cât este de minunată pronia lui Dumnezeu şi de nemărginită iubirea Lui de oameni! Pentru că nu vrea ca poporul maghiar să rătăcească de la adevăr, Hristos i-a trimis un apostol, un propovăduitor, chiar din neamul său. Să nu uităm însă că la început ungurii erau ortodocşi. Abia mai târziu, odată cu expansiunea prozelitistă a romano-catolicismului în Răsărit, ei şi-au pierdut dreapta credinţă, catolicismul impunându-se, ca peste tot în răsăritul Europei, prin puterea politică sau prin forţa armelor. - Părinte Rafail, vă rugăm să ne spuneţi câteva amănunte despre dumneavoastră.
- M-am născut în anul 1980, ca Lukács Róbert. Tatăl meu a murit când aveam doar un an, iar mama trăieşte şi în prezent. Am doi fraţi, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor. Am studiat la Facultatea de Teologie greco-catolică din Nyiregyháza timp de şapte ani – un an pregătitor şi şase ani de teologie; voiam să ajung preot. După absolvirea Facultăţii, pentru că nu mă împăcam cu credinţa pe care o învăţasem în şcoală, m-am convertit la Ortodoxie, după o lungă căutare a adevărului. În anul 2006 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Locuim în prezent în oraşul Târgu Mureş, iar eu slujesc ca preot în Păsăreni.
- Ce v-a făcut să nu vă simţiţi împlinit în anii de facultate greco-catolică, de ce aţi căutat Ortodoxia?
- Prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin intermediul unei Liturghii transmise la televiziune, la care slujea Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei, în anul 1994, în Ungaria. Atunci eram elev în clasa a VIII-a. Cunoşteam Liturghia ortodoxă, căci greco-catolicii slujesc în rit bizantin, dar vedeam acum ceva mai adânc – în persoana Patriarhului, în slujbă… era o frumuseţe de negrăit! De atunci am tot căutat la noi, la greco-catolici, ceea ce am văzut la acea Liturghie ortodoxă, dar nu am găsit…
- Era prima Liturghie ortodoxă pe care o vedeaţi?
- Da. Profesorii mei au încercat să-mi dea un răspuns: că noi, greco-catolicii, nu suntem foarte deosebiţi de ortodocşi, iar cultul nostru e aproape ca al lor – nu are rost să caut ceva la ei mai bun, căci nu am ce găsi! Însă eu am tot căutat: am citit cărţi, am vizionat emisiuni, dar în acea vreme era greu, căci nu existau pe atunci în Ungaria prea multe lucruri legate de Ortodoxie. Am ajuns apoi la liceul greco-catolic, unde am descoperit că şi alţi colegi sunt îndrăgostiţi de Ortodoxie. Era un liceu susţinut financiar de biserica greco-catolică. Acolo am cunoscut un profesor, licenţiat în teologie greco-catolică, care umblase mult timp pe la mănăstirile ortodoxe din Athos, ba chiar învăţase la una dintre ele cum să împletească metanii. Era şi el un iubitor al Ortodoxiei… Ne-a arătat icoane, ne punea să ascultăm cântări ortodoxe din Rusia şi din Athos – ne-a făcut, ca să zic aşa, iniţierea în Ortodoxie. …Aceasta se întâmpla nu în cadrul orelor la şcoală, ci după cursuri, căci el ne era şi pedagog la internat. Stăteam noaptea în „chilia” lui şi discutam; el a fost cel ce ne-a dus în biserica unde slujise Patriarhul Alexie (când îl văzusem eu la televizor). I-am cunoscut pe preoţii ortodocşi care slujeau la acea biserică şi am avut o relaţie vie, prietenească cu ei (erau unguri de neam şi slujeau în maghiară, rusă şi greacă). În liceu ni se interzisese orice legătură cu ortodocşii, însă noi tot am mers la slujbele lor. Era şi o bisericuţă ortodoxă în apropiere, la Nyiregyháza, unde mergeam regulat la slujbe…
După terminarea liceului, am continuat studiile la Facultatea de Teologie greco-catolică – toţi am vrut să devenim preoţi – crezând că se poate trăi ortodox şi în cadrul bisericii greco-catolice. În timpul facultăţii, am văzut că episcopul unit de atunci avea o părere foarte rea despre ortodocşi şi ne-a interzis să avem vreo legătură cu ei. Însă noi încercam să avem legături cu ortodocşii. Am fost chiar ameninţat că, dacă vom fi prinşi că avem contacte cu ortodocşii, vom fi exmatriculaţi. Am aflat că celor ce ajunseseră deja preoţi şi totuşi practicau nişte obiceiuri ortodoxe li s-a spus că vor fi trimişi la marginea eparhiei, departe de oraşe şi vor fi izolaţi…
- Există astăzi o mişcare în rândul clerului greco-catolic de apropiere de Ortodoxie?
- Mai nou da, pentru că au murit preoţii bătrâni, care au fost educaţi în şcolile romano-catolice şi împreună cu catolicii, în vreme ce azi mulţi din cei tineri se apropie de Ortodoxie. Pentru mine era foarte greu în acea perioadă, pentru că mă gândeam: cum voi putea să fiu şi aproape de Ortodoxie, dar şi în pace cu greco-catolicii?…
Am absolvit Facultatea şi am mers în practică într-o parohie (a trebuit să ţin predici, să fac ore de religie, să ajut în altar – vreme de un semestru). M-au trimis pentru „reeducare” lângă un preot care, la ordinul episcopului, a încercat să mă întoarcă înapoi cu sufletul la greco-catolicism… Nu mi-a plăcut acolo şi de trei ori am vrut să plec, pentru că am văzut mai multe abateri de la Tradiţie. Nu am fugit însă, pentru că episcopii ortodocşi cu care mă aflam în legătură m-au sfătuit să nu trec la Ortodoxie până ce nu voi avea diploma de licenţă luată; mi-am zis că degeaba am făcut şase ani de studii, dacă nu împlinesc această lucrare până la capăt. În acea perioadă mi-am scris şi teza de licenţă, despre rădăcinile isihasmului, folosindu-mă de scrierile Sfântului Ioan Scărarul şi ale Sfântului Ioan Cassian.
Când am avut diploma în mână, m-am dus la Arhiepiscopul Ilarion (Alfeiev) al Vienei, care slujea şi la Budapesta – el m-a trecut la Ortodoxie. M-a primit şi i-a spus unui preot, care era de faţă, data şi locul când voi fi convertit ortodox şi că numele meu va fi Rafail. Înalt-Preasfinţitul mi-a dat un post de administrator într-o parohie unde nu era preot în permanenţă, ci venea doar să slujească. Acolo se afla şi o bibliotecă bogată în manuscrise, iar eu am fost custodele ei. Am stat acolo câteva luni. Apoi am petrecut un timp şi între ortodocşii români din Ungaria, ajutând la slujbe şi la traducerea predicilor. Am vieţuit câteva luni şi în Mănăstirea Scărişoara Nouă, de lângă Carei, ca să mă familiarizez cu limba română şi cu sfintele slujbe.
În noiembrie 2008 m-am căsătorit la Iaşi, apoi m-am mutat împreună cu soţia la Târgu Mureş, deoarece intrasem în legătură cu Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei şi ne-am hotărât să începem a face misiune ortodoxă în limba maghiară printre ungurii din România… Am căutat un loc de muncă în Târgu Mureş, pentru că fusesem admis între timp la master; încă nu aveam o legătură oficială cu Biserica Ortodoxă Română. Am terminat apoi masterul, iar soţia mea şi-a găsit de lucru în Târgu Mureş. Am fost hirotonit diacon ortodox în data de 8 septembrie 2009, la Mănăstirea Recea (în ziua de hram), iar pe 6 decembrie 2009, de ziua Sfântului Ierarh Nicolae, am fost hirotonit preot la Mănăstirea Jacul Românesc, pentru parohia Păsăreni din judeţul Mureş.
- Părinte Rafail, vă îndreptaţi acum spre Sfântul Munte Athos. Cu ce gânduri mergeţi acolo?
- Muntele Athos este o veche dragoste de-a mea, dar cel mai mult vreau să văd chiliile româneşti, modul de viaţă al călugărilor de acolo. Acolo de unde vin eu, din Ungaria, Ortodoxia este prezentă, dar viaţa sa nu este aşa bine trăită precum în Româna sau în Grecia – de aceea avem nevoie să vedem exemple mai bune, drepte şi fidele de trăire ortodoxă.
- Spuneaţi că aţi fost supus unui proces de „reeducare”. În ce a constat acesta?
- Preotul greco-catolic cu care am făcut practica liturgică la sfârşitul Facultăţii de Teologie greco-catolică era şi expert în Drept Canonic, iar înainte de a fi preot fusese inginer feroviar. Era considerat de toţi un preot foarte învăţat şi, altfel, bine intenţionat. Eu făceam parte dintr-un şir de studenţi teologi cu inima ortodoxă – dar, până la urmă, toţi în afară de mine au ajuns clerici greco-catolici… Preotul de care v-am zis îi critica în faţa mea pe studenţii care trecuseră înaintea mea pentru practică: de ce îşi fac aşa de multe cruci, de ce umblă în rasă, de ce au barbă etc. – de altfel, în Facultate ni se interzisese să purtăm barbă. Mi-a vorbit despre „greşelile” lor, iar apoi mi-a arătat cum slujea el însuşi. Nu vreau să îl judec, dar a făcut Proscomidia în 21 de secunde! (În Biserica Ortodoxă, Proscomidia – slujba de pregătire a pâinii şi vinului pentru Euharistie – ţine între 20 şi 45 de minute). Eu stăteam în spatele lui şi număram secundele; el a căutat între prescurile pe care le avea, să vadă care este mucegăită şi care nu, a luat una care era mai puţin mucegăită şi a pus-o pe Disc; a mai pus vreo patru-cinci bucăţi de prescuri alături de ea – şi, cu asta, gata Proscomidia!…
- Aţi mai văzut şi la alţi preoţi greco-catolici să facă astfel Proscomidia?
- Da, am mai văzut Proscomidie făcută şi în… 30 de secunde! Ei îl pomenesc pe cel care a plătit Liturghia, se roagă pentru el, pentru sănătatea lui; nu prea pomenesc şi pe alţii, aşa cum facem noi, ortodocşii. Pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi scot şi ei miride, dar trec foarte repede prin rugăciuni…
Dar în ce a constat încercarea acelui preot de a mă „reeduca”? S-a oferit să mă ducă la parohii unde preoţii aveau fete, ca să le văd şi să-mi găsesc o soţie. I-am spus: „Dacă aveţi benzină, mergem, de ce nu?…” După ce am urcat în maşină, a început, de la primul metru al călătoriei până la ultimul, să îmi spună că ortodocşii şi Ortodoxia nu-s buni de nimic; îi ponegrea cu tot ce-i venea în minte pe ortodocşi. Nu ne auzea nimeni altcineva, iar el îmi vorbea întruna: că episcopul cutare a făcut asta, cum se comportau colegi, prieteni de-ai mei care făceau practica la el etc. Mi-a zis: „Tu eşti băiat frumos, dar când vorbesc împotriva Ortodoxiei, nu mai zâmbeşti. De ce?” În fiecare săptămână mergeam cu el undeva, prilej ca să fiu supus unei „reeducări” sistematice. Reeducarea se făcea în maşină, în grădină, la birou – oriunde mă prindea!
- Aşadar, „reeducarea” consta îndeosebi în a-i defăima pe ortodocşi?
- Exact. Teologic vorbind, respectivul preot nu s-a legat de nimic din cele ale Ortodoxiei, pentru că nu prea era în temă – mai mult îi ponegrea nominal pe ortodocşi. M-a întrebat dacă mă deranjează că vorbeşte de rău Ortodoxia. „Părinte”, i-am răspuns eu, „mie îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe alta tot ce îmi spuneţi împotriva Ortodoxiei.” Am crezut de mai multe ori că va face atac de cord – se enerva foarte tare văzând că nu mă poate convinge…
Dar ce a reuşit în cele din urmă să obţină de la mine? Mi-a întărit doar convingerea că eu nu vreau să fiu un preot aşa ca el. M-a pus să ţin o predică; eu m-am pregătit din lucrările Sfinţilor Părinţi, le-am vorbit credincioşilor şi din Proloage – şi am văzut că aceştia nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Atunci mi-am zis: „Ce caut eu printre ei? Eu tot timpul mă pregătesc din tezaurul Ortodoxiei! Ce să mai caut eu printre catolici, că n-am nici o treabă cu ei…”
- Aţi fost nemulţumit de ceea ce aţi învăţat în facultatea greco-catolică?
- Am învăţat teologie catolică după cărţi germane de dogmatică, traduse în limba maghiară. Trebuie să vă zic că teologia germană este foarte greu de înţeles, mai ales când este vorba de traduceri. Nu există o dogmatică greco-catolică scrisă de unguri. Noi am învăţat teologie romano-catolică, dar am avut şi ore de teologie ortodoxă: dogmatică, ecleziologie, istoria dogmaticii etc. E adevărat, ortodocşii nu erau prezentaţi ca eretici, ca rătăciţi (după Conciliul Vatican II nu se mai vorbea astfel), ci era o deschidere spre Ortodoxie – dar nu ni s-a predat teologia ortodoxă ca adevăr, ci aşa, ca să înţelegem ritul bizantin, simbolurile şi celelalte…
- Puteţi detalia puţin subiectul?
- Ni s-a prezentat teologia ortodoxă ca materie – şi atât! Ce era frumos şi mai adânc în ea nu ni s-a prezentat, ci doar până la un punct, pentru că noi eram catolici. Ni se prezenta o teologie a minţii. Aşa se preda atunci, acum nu mai ştiu cum se face…
Între timp, am citit o carte a părintelui Placide Deseille, doctor în teologie dogmatică, fost teolog romano-catolic, care a trecut la Ortodoxie – s-a botezat în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Simonos Petras, şi a fost făcut acolo monah, apoi hirotonit preot şi trimis înapoi în Franţa. Şi spune în cartea lui că între biserica catolică actuală şi Biserica primară (aşa cum era până la 1054) nu mai există nici un lucru comun, doar instituţia Papei, pentru că în rest totul s-a schimbat după 1054. Romano-catolicii şi-au schimbat ecleziologia, n-au rămas credincioşi învăţăturii Sfinţilor Părinţi aşa cum au rămas ortodocşii. Au schimbat toate şi au ajuns la erezii. Văzând acestea, am început să mă gândesc: „Dacă biserica romano-catolică – din care facem parte noi, greco-catolicii, care slujim în ritul ortodox, dar totuşi suntem catolici – nu e Biserica lui Hristos, atunci ce este?…” Greco-catolicii cred că poţi trăi în rândul bisericii catolice ca ortodox, cu inimă ortodoxă. Pentru mine acesta a fost un lucru de neînţeles: Cum se poate să fim ortodocşi într-o comunitate catolică care nu e Biserica lui Hristos. Ce legătură avem noi cu ei?…
- Cum văd greco-catolicii acest compromis? Se gândesc să fie în inimă ortodocşi, dar cu trupul să participe la slujbe greco-catolice?
- Unii dintre ei zic că îl recunosc pe Papă doar în spirit de ascultare, în sensul că el e conducătorul, doar atât – mai mult ca să-i lase în pace.
- Cum vedeţi întoarcerea Apusului la Ortodoxie?
- Impresia mea e că situaţia în Apus este foarte gravă şi în cădere continuă. Se pune aşa mare preţ pe ecumenism pentru că Papalitatea simte că pierde tot mai mult teren şi vrea să dea impresia că situaţia stă exact invers. De exemplu, în sânul popoarelor din Europa care au fost cândva catolice acum mai sunt foarte puţini catolici – oamenii de rând nu mai sunt cu totul de acord cu Roma, nu sunt catolici convinşi.
În Apus are deja loc o întoarcere la Ortodoxie, dar nu în masă, ci personal! Mulţi dintre colegii mei de liceu au trecut la Ortodoxie. Ştiu că au trecut mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut şi în facultatea de la Budapesta; ei au avut curajul să îşi asume nu numai frumuseţea cultică a Ortodoxiei, ci şi esenţa ei. De fapt, acesta este momentan marele pericol pentru greco-catolici. În Ungaria, ei au restaurat acum tipiconul, noul episcop greco-catolic slujeşte ca şi Patriarhul Moscovei, după ritul ortodox; dar învăţătura catolică o respectă, în vreme ce asceza, posturile ortodoxe – nu… N-au vrut să primească toate cele ale Ortodoxiei, iar credincioşii nu sunt obişnuiţi cu ele. Am văzut că multora le-a plăcut Ortodoxia numai din afară: să avem barbă, dulamă, veşminte frumoase. Dar ia să presupunem că Roma nu ne va mai da bani, că ar trebui să postim mai aspru – ei, asta e mai greu!
- Consideraţi asumarea ortopraxiei, a vieţii de nevoinţă şi rugăciune, ca fiind specifică Ortodoxiei?
- Eu aşa am simţit. Am fost învăţat în şcoală că şi catolicii au har, au Sfinte Taine, că sunt Biserica lui Hristos, doar că această Biserică are doi plămâni – Ortodoxia şi Papismul… Dar, mă gândeam eu, ortodoxia (dreapta credinţă) şi ortopraxia (dreapta făptuire) înseamnă unul şi acelaşi lucru – fără una nu există cealaltă; deci, dacă noi, catolicii, nu avem dreaptă făptuire, cum putem avea dreaptă credinţă? Eu sunt de părere că dacă vrem să facem toate aşa cum trebuie, este absolut necesar să ne asumăm Ortodoxia, responsabilitatea sa – nu doar frumuseţea exterioară, ci şi greutatea sa: asceza şi toate celelalte, care să fie baza, şi pe acestea  ne zidim sufletele noastre. N-am văzut la greco-catolici tendinţe spre ortopraxie; ei momentan au praxis (fac fapte bune), dar nu au ortho (adică nu au dreapta credinţă). Aşa că mi-am spus: „Nu mai aştept până se vor schimba lucrurile, ci plec!”
- Ce îi ţine pe greco-catolici legaţi de Roma?
- Mă gândesc că obişnuinţa, teama, dar şi dorinţa de a nu pierde o siguranţă la nivelul acestei lumi: bunăstarea, comoditatea – cred şi că îşi zic: „E bine şi aici, în catolicism”. Cred că sunt şi foarte supravegheaţi de Roma: cardinalii vin şi pleacă, tinerii merg la Roma la studii – totul e bine organizat şi e greu să te rupi de ei. Poate peste zece ani lucrurile se vor schimba, dar eu n-am putut aştepta zece ani. N-am avut cum, n-am avut linişte să fac aşa ceva. Am zis că, chiar dacă va fi mai greu, chiar dacă va fi scandal, eu voi trece la ortodocşi…
- Părinte Rafail, după ce aţi trecut de la dragostea de ortopraxie la trăirea vieţii ascetice, având puţini credincioşi şi lipsuri materiale, s-a schimbat ceva? Aţi simţit cumva că slăbiţi în credinţă, datorită lipsurilor materiale – sau, dimpotrivă, v-aţi întărit în credinţă?
- Trebuie să vă spun că, de când sunt cleric ortodox, n-am cunoscut lipsă! Nici eu, nici soţia… Chiar dacă nu am salariu de la biserică, Dumnezeu mi-a ajutat din belşug şi nici nu ne punem probleme e felul: „Vezi, ai trecut la Ortodoxie şi uite ce greu îţi este!” Nu. Dumnezeu a văzut că noi am dat ceva şi El a binecuvântat şi înmulţeşte pâinea şi toate cele de trebuinţă pentru casa noastră. Acum am linişte sufletească, mă simt fericit şi nu îmi trebuie mai multe!

A consemnat Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu
Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”

Un comentariu:

  1. ORTODOXIA-DREAPTA CREDINTA chatroll,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,ptr discutii pe teme ortodoxe si unele nelamuriri!

    RăspundețiȘtergere