duminică, 11 decembrie 2011

“Omul să se retragă din când în când, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu”


“Omul să se retragă din când în când, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu”

Publicam în numărul trecut un articol intitulat „Ni se duc Bătrânii”. Iată că pe 22 februarie Domnul a îngăduit să plece de la noi încă un Bătrân, Părintele Petroniu (Tănase), Stareţul celui mai mare aşezământ monahal românesc din Sfântul Munte – Schitul Prodromu. Născut acum 96 de ani şi călugărit din fragedă tinereţe (la numai 14 ani!) în Mănăstirea Neamţ, a primit din 1978 ascultarea de a lua parte la înnoirea duhovnicească şi materială a obştii românilor athoniţi aflaţi sub ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul. A slujit în Athos deopotrivă ca duhovnic şi stareţ, bibliotecar şi autor de cărţi duhovniceşti, ajungând să fie preţuit şi iubit pentru lucrarea sa atât în ţară, cât şi în Grecia. „Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”, zicea Părintele Petroniu, şi nădăjduim că s-a ridicat ca o floare înmiresmată şi bine-mirositoare din Grădina Maicii Domnului nemijlocit către Hristos Domnul, spre a vieţui în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor. (R.H.)
- Părinte Stareţ, vorbiţi-ne despre post şi, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.
- Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească înseamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…
Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu”, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele”, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.
Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului – căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul – fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.
Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.
Aşa, cu nevoinţă, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.
- Care este locul pe care televiziunea şi internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?
- Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Ori, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfânt, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” – pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.
Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică – să se facă sfânt, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfântul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Împărăţia de dincolo.
Ori, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.
Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat – s-a scris şi în presa românească cândva –, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Încearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică – un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…
- Oamenii îşi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?
- Împrăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Însă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaşterea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…
Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” – Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.
Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea – scop inspirat de diavol.
Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.
- Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare şi care nu, duhovniceşte vorbind?
- Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua”! Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Mă fac mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…
Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare – de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu – nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Ăsta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.
- Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.
- Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt. Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat”! Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.
Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca să umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.
­- Ce părere aveţi de relativizarea în ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN”, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?
- Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a păcatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Că scrie că o să fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revistă, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: „Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii”. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obligă să o îndeplinească, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.
Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca desfrânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca desfrânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Să-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului – şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…
- În încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.
- Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu – Care înăuntrul inimii sale se află –, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.
Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea – îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…
Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!
Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»”.
Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu – şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.
Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe
Articol apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”

2 comentarii:

  1. Binecuvantari inmultite sa va daruiasca Domnul Hristos!

    RăspundețiȘtergere
  2. Amin! Si d-voastra asemenea va doresc binecuvantari alese de la Domnul Hristos si bucurii duhovnicesti!

    RăspundețiȘtergere