Invidia – lanț greu ce încătușează inimi mici
În sufletul și în inima
celui cu adevărat credincios și temător de Dumnezeu nu poate să se
sălășluiască patima urâtă a invidiei, care este îndemnul celui rău.
Oamenii pe care îi întâlnește pe drumul vieții sunt pentru creștinul
adevărat pilde vii ale binelui sau răului care este în el, căci cei din
jurul nostru sunt oglinde ale noastre.
Între multe patimi și slăbiciuni
ale vieții omenești, în mrejele cărora alunecă și se zbat mulți, se
plimbă răutăcioasă și invidia. După Sfinții Părinți, cel stăpânit de
patima invidiei își pierde liniștea și pacea sufletească, atât de
necesare pentru o viață duhovnicească așezată pe rânduiala Glasului
Evangheliei.
Această stare
apăsătoare a inimii se manifestă la început subtil ca o ușoară
discrepanță dintre poziția ta și a celui care a reușit în anumite
domenii de activitate și incapacitatea de a accepta și recunoaște
reușita celuilalt. Apoi această stare de fapt se dezvoltă tot mai mult,
depunându-se ca o funigine pe pereții inimii. Cel stăpânit de această
frământare supraveghează mereu motive la cel pe care îl invidiază,
pentru a-l condamna. Alții au definit această boală a sufletului ca
incapacitatea de a înțelege starea de unitate a ființei umane, căci
starea de bine a aproapelui ar trebui să ne bucure și invers.
În
momentul când ne cuprinde invidia, uităm toate lucrurile bune pe care
Hristos Domnul în marea Lui bunătate ni le dăruiește. Noi întoarcem
spatele binecuvântărilor pe care le avem, ne ținem mintea și sufletul
pironit în răutăți, rumegând numai ceea ce nu suntem sau nu avem.
Psihologii sunt de părere că invidia este o emoție atât de incomodă,
încât de multe ori facem eforturi mari pentru a nu-i simți împunsăturile
dureroase. Alegem rolul criticului, spunând că obiectul invidiei nu are
nici o valoare. Însă un ascultător atent poate simți foarte repede
invidia în astfel de critici disprețuitoare, care pot răni foarte tare
persoana căreia îi sunt adresate.
Invidia
este, am putea spune, un păcat la modă. Dar cum și moda e trecătoare,
ar trebui ca și invidia să plece la plimbare. Sfântul Vasile cel Mare
afirmă că invidia este "tristețea pentru succesul aproapelui" și se
opune iubirii aproapelui, „așa cum rugina mănâncă fierul, tot astfel
invidia macină sufletul“, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, afirmă că
invidiosul “își face rău lui însuși înainte de a-l vătăma pe cel pe care
îl invidiază, căci vrând să-l piardă pe altul se pierde pe sine
însuși“.
Din invidie Lucifer,
îngerul strălucitor și-a pierdut locul în Rai. Pizmuind fericirea primei
perechi de oameni, care trăiau în bucuria cea de negrăit a Raiului,
diavolul, în chip de șarpe, a ispitit-o pe Eva, îndemnându-o la păcatul
neascultării.
Invidia naște ură,
iar din ură se naște adeseori răzbunarea și un lanț nesfârșit de răutăți
ce pot merge uneori mult prea departe. Omul stăpânit de invidie se
întristează când vede binele și fericirea altora. Așa s-a întristat Cain
ucigașul, văzând că jertfa fratelui său Abel a plăcut lui Dumnezeu și
l-a ucis din invidie. Așa s-au întristat și lucrătorii viei din parabola
Evangheliei, pentru că stăpânul le-a plătit și celor care au mers la
lucru în ceasul al unsprezecelea, la fel ca celor ce au muncit din
ceasul al treilea, adică din zorii zilei. Și așa s-a întristat și grecul
Temistocle, care nu-și mai putea găsi liniștea, după ce rivalul său, pe
nume Miltiade, a rămas biruitor în vestita luptă de la Marathon. „Ce ai
tu ? Ce te supără ? Ce te doare ?“, l-au întrebat prietenii. Temistocle
le răspundea plin de mânie: „ Sunt amărât pentru biruința lui
Miltiade!“...
În măsura în care
invidiosul se întristează de binele sau fericirea altora, în aceeași
măsură se bucură de răul sau nenorocirea altora. Și un colț de zâmbet
ridicat într-o clipă de durere a fratelui este suficient pentru a ne
demonstra nouă înșine cât suntem de mici și cum pierdem pe Cale puținele
agoniseli duhovnicești. O privire rece, o vorbă săgetată cu venin, o
doză de indiferență la o emoție ce se vrea a fi împărtășită, oglindesc
chinul lăuntric al celui ce uită că bucuriile sunt mai depline când sunt
împărtășite, iar durerile sunt mai ușoare de trecut când sunt așezate
și pe un alt umăr.
De ce ne este
greu să acceptăm că pot fi oameni mai capabili ca noi ? Darurile sunt
multe și felurite, iar diversitatea preocupărilor și capacităților ne
face unici și indispensabili unii de alții, într-o comuniune frățească.
Dacă nu înțelegem această chemare a omului de a trăi în armonie și în
stare de bine cu cel de lângă el, ce folos mai are postul, rugăciunea,
milostenia și toate celelalte fapte bune, dacă noi nu reușim să dăm la o
parte nici măcar perdeaua invidiei de la fereastra inimii, pentru a
vedea limpede minunățiile acestei vieți ?!
Câte
exemple nu ne oferă viața de toate zilele ? Care plugar invidios nu
vede că semănăturile vecinului sunt mai frumoase decât ale lui ? Care
suflet mic nu se gândește mereu că alții sunt mai deștepți, mai
apreciați și mai bine decât el ?! Și care fată sau femeie invidioasă nu
vede că prietena are haine mai frumoase, bijuterii mai scumpe, sau te
miri ce ?! E drept că societatea contemporană alimentează această stare
apăsătoare prin spiritul de competiție, prin luxul exagerat al unora ce
nu ezită să-l afișeze ostentativ, prin goana nebună după diplome și
recunoașteri, prin coatele ce se dau la tot pasul pentru a fi cu un loc
mai în față, sperând că poate de acolo „se vede“ mai bine „apusul de
soare“, prin discrepanțele tot mai mari între cei cu stare și cei ce
reușesc să-și ducă traiul de pe o zi pe alta și tot așa.
În
sufletul și în inima celui cu adevărat credincios și temător de
Dumnezeu nu poate să se sălășluiască patima urâtă a invidiei, care este
îndemnul celui rău. Oamenii pe care îi întâlnește pe drumul vieții sunt
pentru creștinul adevărat pilde vii ale binelui sau răului care este în
el, căci cei din jurul nostru sunt oglinde ale noastre.
Cel
care năzuiește spre desăvârșire, îi va mulțumi Domnului pentru toate
cele ce-i hrănesc viața fugară, fie bune, fie rele, bucurii sau
necazuri, bine știind că numai în felul acesta va putea găsi
îndestularea inimii și pacea sufletului. Căci, așa cum spune o vorbă din
popor: „omul mulțumit e cel mai fericit și cel mai fericit e omul
mulțumit“, iar Fericitul Augustin ne învață că: „fericirea constă în a
ști să îți dorești ceea ce ai deja“.
ieromonah Hrisostom Filipescu
Sursa: http://schitulsfmariamagdalena.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu