Atunci
când basarabenii plecau în Sfântul Munte în căutarea bătrânilor
călugări înţelepţi, erau întrebaţi: “Ce căutaţi aici? Îl aveţi pe
bătrânul Selafiil acasă.” Mulţi nu-l ştiau, căci a fost o comoară
duhovnicească ascunsă de ochii lumii, într-o mică chilioară din
Mănăstirea basarabeană Noul Neamţ. Deşi au trecut şase ani de când
părintele a urcat în Ceruri, prezenţa bătrânului schimnic se mai simte
pe pământurile româneşti din stânga Prutului, atât de însetate după
duhovnici buni.
Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în
satul Răcoleşti din raionul Criuleni, primind la botez numele Ciprian.
Mama părintelui era o femeie obişnuită, care se mai ducea din când în
când la biserică. De altfel, viitorul stareţ nu a fost prea credincios
în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care făcea gălăgie
şi râdea în biserică şi chiar a luat o dată bătaie de la taică-său
pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.
A început să umble la biserică în adolescenţă, după
ce mama i-a povestit o întâmplare minunată pe care a trăit-o în
copilărie. La vârsta de 3 ani, viitorul călugăr a murit şi a petrecut în
această stare o zi şi o noapte. Tatăl s-a dus de acum la târg să
cumpere cele de trebuinţă pentru îngropare, iar mama l-a spălat şi l-a
pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap, şi a chemat femeile ca să-l
plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul
nopţii, copilul s-a sculat şi a cerut… bomboane. Amintindu-şi despre
aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci,
ci a trimis pe Îngerul său ca să-l învie din morţi, pentru a ajunge la
viaţa pe care a avut-o şi să moară cu chipul pe care l-a avut, adică de
ieroschimonah, nu de copil.
“De ce am lăsat lumea?”
Viaţa grea a ţăranilor din perioada stalinistă l-a
determinat pe tânărul Ciprian să încerce cum se trăieşte la mănăstire.
La început a intrat în Mănăstirea Ţigăneşti din Basarabia, unde a
petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an.
La Mănăstirea Căpriana fratele Ciprian a vieţuit aproape cinci ani.
Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să
aibă grijă şi de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la
treabă. Bătrânul îşi aminteşte că uneori era nevoit să-i mai croiască cu
varga, pentru că erau zbânţuiţi. Această stare de lucruri nu-i convenea
tânărului însetat de viaţa călugărilor, despre care citea cu mult nesaţ
în “Vieţile Sfinţilor”. “Oare am lăsat eu lumea, gândea tânărul
Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oamenilor?” Şi într-o noapte, fără
să spună nimănui, şi-a luat traista şi a fugit cu trenul la Mănăstirea
Dragomirna, peste Prut.
În această mănăstire a petrecut un an pentru că
stareţul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în
Basarabia. Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de
ani, iar peste şase ani, timp care l-a petrecut în ascultare, a fost
călugărit cu numele Serafim. La vârsta de 38 de ani a fost făcut diacon.
Prigoana stalinistă nu l-a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru
“propagandă religioasă”. După arestare, a fost ţinut trei luni la
interogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care-l
interoga că a fost trădat de un “călugăr” care a venit la ei în
mănăstire. Astfel de “călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate
mănăstirile, ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în
lagăr, în Siberia, cinci ani, însă nu a povestit niciodată nimic despre
cele îndurate acolo, aşa încât puţini ştiau că a fost în lagăr. Toate
povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să
alunge de la sine orice impresie de martir.
După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în
Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei
ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia şi a
fost primit în Mănăstirea Suruceni. În 1954, episcopul rus Nectarie îl
hirotoneşte ieromonah. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în
Basarabia, rămânând deschise numai Căpriana şi Noul Neamţ, părintele
mutându-se la cea de-a doua. În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea Noul
Neamţ, iar toţi călugării au fost trimişi pe la casele lor. Astfel,
părintele Serafim s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997,
într-o cămăruţă, unde îşi ţinea rânduiala sa călugărească. În sat,
părintele săvârşea uneori botezuri sau cununii în taină şi mărturisea
puţinii credincioşi ce mai rămăseseră.
Spre bătrâneţe, părintele a orbit, petrecându-şi
ultimii 23 de ani ai vieţii mai mult în rugăciune. În 1997 a fost readus
în Mănăstirea Noul Neamţ, unde fost tuns în schima mare, la doar câteva
săptămâni, primind numele de Selafiil.
Părintele s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Noul Neamţ.
“Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”
Trecut prin lagărele siberiene, părintele Selafiil
păstra în memorie amintirea morţii multor oameni, unii morţi pe drum,
unii înecaţi, unii în timp ce mâncau, alţii prin somn sau în multe alte
feluri. De aceea punctul de plecare al trăirii părintelui Selafiil a
fost obsesia morţii şi a deşertăciunii bunurilor acestei vieţi, în
contrast cu veşnicia şi bunurile vieţii viitoare. Învăţătura bătrânului
Selafiil se cuprinde în câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor:
“Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameşului, blândeţea lui
David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade.”
În mănăstire părintele era, după cum spun unii care
l-au cunoscut mai aproape, ca un Pateric viu. Fraţii tineri care mergeau
la sfinţia sa după un sfat sau să vadă cum se mai simţea ziceau că merg
la “Patericul” lor. El povestea că atunci când a revenit la Mănăstirea
Noul Neamţ, în 1997, a descoperit Patericul Sfântului Sava. L-a pus
atunci pe fratele cu care vieţuia în chilie să-i citească în fiecare zi,
ca să înveţe din scrierile de acolo. Atunci când a citit cartea,
părintele Selafiil era trecut de 85 de ani, însă chiar şi la această
vârstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o sârguinţă mai mare
decât cea a tinerilor. Astfel, părintele mereu folosea în învăţăturile
sale pilde şi povestiri din Pateric, descoperindu-le fiecăruia potrivit
puterii sale de înţelegere. “Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va
mântui”, spunea adeseori ieroschimonahul.
Bătrânul Selafiil a fost unul din acei părinţi care a
predicat mai mult cu fapta decât cu cuvântul, iar cei care s-au
învrednicit să se apropie de el şi să-l asculte descopereau
înţelepciunea sa îmbrăcată în simplitate şi multă iubire de aproapele.
Era o simplitate copilărească, la care părintele a ajuns urcând pe
muntele nevoinţei. O rugăciune copilărească, dar foarte ajutătoare
împotriva mâniei, pe care bătrânul o spunea era: “Doamne, îndepărtează
de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie.” Altă dată,
bătrânul rostea această rugăciune din Pateric: “Doamne, vrei, nu vrei,
mântuieşte-mă. Tu M-ai zidit, Tu mântuieşte-mă.” Şi celelalte cereri ale
părintelui erau tot atât de simple, vădind o mare apropiere de
Dumnezeu.
Patimile omului părintele le explica înr-un mod
foarte iscusit. Zicea el că “noi n-avem voie să judecăm pe nici un
frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar
vrăjmaşul îl pune să facă.” Gândurile rele părintele sfătuia să le
alungăm cu rugăciunea, ca ele să zboare din minte, “să nu-şi facă cuibar
acolo”. Deznădejdea o găsea ca fiind răufăcătoare omului, de aceea
îndemna la speranţă necătând la încercări şi ispite: “Noi suntem ostaşi
şi trebuie să luptăm până în ultima clipă. Ai căzut, scoală-te iar şi nu
te deznădăjdui, luptă iar, pune început bun.”
Cu o deosebită dragoste, părintele Selafiil îndruma
oaspeţii chiliei sale să citească “Vieţile Sfinţilor”, explicând că e
cel mai bine pentru mireni, dar şi pentru călugări. Îşi amintea că,
fiind tânăr, citea cu drag toată noaptea aceste scrieri, până când
adormea cu cartea în mână.
Deşi părintele nu a scris niciodată nimic, veacul de
experienţă ce l-a trăit a fost relatat în crâmpeie fiilor săi
duhovniceşti şi credincioşilor apropiaţi lui, care păstrează vie flacăra
înţelepciunii primite de la Selafiil cel orb şi o transmit celorlalţi.
Supranumit de monahii din Muntele Athos “stâlp al Ortodoxiei din
Basarabia”, bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească de
nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, dar şi pentru credincioşii de
rând. Prin sfaturile şi pilda sa de viaţă, alături de ceilalţi câţiva
bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a
restabilit continuitatea, după ruptura de 30 de ani produsă în
monahismul basarabean. Smerenia schimnicului Selafiil l-a ascuns de
slava oamenilor şi, astfel, el a petrecut retras în chiliuţa sa, până la
adormirea în Domnul.
Ecaterina Luţişina
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu