Răni ale fiinţei omeneşti, pricinuite de păcat
Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, frumos şi nemuritor. Dumnezeu privind întreaga creaţie, a cărei încununare era omul, a văzut că toate “erau bune foarte” (Facere 1, 31). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dacă vreţi să ştiţi cum era trupul nostru, atunci când a ieşit din mâna lui Dumnezeu, să mergem în rai, şi să-l vedem pe omul aşezat de Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus stricăciunii; asemănător unei statui scoase din cuptor şi strălucind de lumină, el nu era încercat de nici una din neputinţele pe care le vedem astăzi”.
În pericopa evanghelică cu învierea lui Lazăr este un amănunt, peste care trecem uşor. Se spune acolo că Mântuitorul văzându-l pe Lazăr în mormânt de patru zile, mirosind urât, “a lăcrimat” (Ioan 11, 35). De ce? Superficial analizând situaţia putem răspunde aşa: pentru că-l iubea pe Lazăr. Când moare un om drag plângi. Aşa că nu-i lipsită de temei această afirmaţie. Dar motivul mult mai profund pentru care a plâns Domnul Hristos este altul. El ştia că l-a creat pe om tânăr, frumos, sănătos şi nemuritor. Şi iată-l pe omul frumos, sănătos şi nemuritor, mort de patru zile, intrat în descompunere şi mirosind greu. Văzând în ce hal a ajuns coroana creaturii Sale, Mântuitorul a plâns.
Cine făcuse lucrul acesta? În orice caz nu Dumnezeu, pentru că aflăm din Sfânta Scriptură că “Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). Şi atunci, totuşi, cine a făcut moartea, pentru că ea este o realitate peste care nimeni nu poate trece?
Ne spune Sfântul Apostol Pavel: “printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Aşadar păcatul este izvorul suferinţei, neputinţei, bolii şi, în sfârşit, al morţii. Iar păcatul i-a fost sugerat omului de diavolul. Moartea este urmarea păcatului, iar mergând pe firul lucrurilor ajungem la diavolul – vrăjmaşul lui Dumnezeu. “Opera” lui o avea în faţă Domnul Hristos la mormântul lui Lazăr.
Multe răni pricinuieşte păcatul firii omeneşti. Omul care la început era curat, gingaş şi sfânt, devine pângărit, bădăran şi păcătos. Iar un păcat repetat ajunge patimă. Omul împătimit de un viciu nu mai este liber, este un om dependent.
Este adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om cu libertate. Dacă n-ar avea libertatea alegerii între bine şi rău n-ar mai fi o fiinţă morală, ci un robot. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem, zice Dumnezeu. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deutenorom 30, 19).
Ontologic însă omul este aşa structurat ca, libertate deplină, să aibă numai atunci când ascultă de Dumnezeu. Când nu ascultă libertatea lui devine libertinaj, iar libertinajul îl face dependent şi rob. “Trăiţi ca oameni liberi, zice Sfântul Petru, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).
Întro dispută cu iudeii Mântuitorul îi îndemna să asculte de cuvântul Său pentru a fi oameni liberi. Ei au rămas contrariaţi pentru că, din punct de vedere social, erau oameni liberi. “Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).
Toate păcatele creează dependenţă. Dăm doar un exemplu de la Avva Dorotei: “Vreţi să vă povestesc istoria unuia care avea o patimă devenită obişnuinţă? Ascultaţi un fapt vrednic de plâns. Când eram în viaţa de obşte, nu ştiu cum, fraţii se amuzau mărturisindu-mi gândurile lor. Avva însuşi a fost de acord şi, cu acordul bătrânilor, mi-a încredinţat această slujire. Întro bună zi a venit la mine un frate şi mi-a zis: iartă-mă şi roagă-te pentru mine căci eu fur pentru a mânca. Eu i-am zis: de ce furi? Ţi-e foame? Da, mi-a zis el, mie foame înaintea mesei rânduite pentru fraţi, şi nu pot cere de mâncare mai devreme. Eu i-am zis: de ce nu mergi să vorbeşti cu avva? El a spus: mi-e ruşine. Eu i-am zis: vrei să mergem împreună? Mi-a răspuns: cum vrei tu, părinte. Am mers deci să-i spunem avvei şi el mi-a zis: fii bun şi ocupă-te de el. Atunci l-am luat cu mine şi în prezenţa lui i-am spus chelarului: fii bun şi de câte ori va veni acest frate la tine, nu importă la ce oră, dă-i tot ce doreşte şi nu-i refuza nimic. Chelarul m-a ascultat, zicându-mi: dacă-mi porunceşti, eu o să fac. Fratele cu pricina a făcut acest lucru câteva zile, apoi s-a reîntors să-mi zică: iartă-mă părinte, eu am reînceput să fur. Eu i-am zis: de ce? Nu-ţi dă chelarul tot ce vrei? Ba da, dar mi-e ruşine de el. L-am întrebat atunci: dar de mine îţi este ruşine? Nu! Mi-a spus el. Eu i-am zis: ei bine, când ai nevoie de ceva vino şi ia de la mine, şi nu fura. Eu atunci aveam ascultarea la bolniţă. Fratele venea deci la mine şi lua tot ce dorea. Totuşi peste câteva zile a reînceput să fure şi a venit la mine trist şi mi-a spus: iartă-mă că eu iarăşi fur! Eu i-am zis: de ce frate? Nu-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie? El a răspuns: ba da. Şi eu i-am zis: atunci de ce furi? El mi-a zis: iartă-mă, nu ştiu de ce, aşa din senin, fără motiv. Atunci eu l-am întrebat: spune-mi sincer, ce faci cu cele furate? Le dau asinului să le mănânce…” Omul devenise dependent de furat.
Multe dependenţe şi răni pricinuieşte astăzi păcatul. Sfântul Ioan Casian le numea “gânduri ale răutăţii”. S-a oprit la opt dintre ele. Noi ne vom opri la cele mai evidente: toxicomania, homosexualitatea, desfrâul, alcoolismul, tabagismul etc. Mai sunt, ele multe alte patimi.
a) Toxicomania este dependenţa de un produs de care nu te mai poţi lăsa: este cazul drogurilor, dar şi al alcoolului, al medicamentelor sau al tutunului.
Ceea ce-i diferenţiază pe oameni este modul în care reacţionează la droguri: să le ia, sau să nu le ia. Şi, apoi, oamenii nu sunt toţi la fel: unul “va încerca” şi atât; altul “va încerca” şi el, dar va fi subjugat de efectele drogurilor şi va repeta experienţa până la prăbuşire.
Toxicomanul crede şi el la început că, atunci când va voi, se va opri. Însă nu-i deloc aşa. Dependenţa se instalează în aşa măsură încât nu-i mai poate rezista. De aceea este mult mai bine şi mai uşor să nu începi.
Cei mai vulnerabili dependenţei de droguri sunt tinerii. Drogurile “de stimulare” (cannabis, cocaină) le accelerează funcţionarea sistemului nervos central, producând alertă şi excitabilitate. Tinerii consumă aceste droguri din dorinţa de senzaţii tari, iar ca efect principal este deformarea imaginii realităţii şi scăderea percepţiei riscului.
Drogurile “de relaxare” (tranchilizante, sedative), încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare de relaxare şi induc somnul. Tinerii care consumă aceste droguri se protejează de solicitările din mediu, evită confruntarea cu problemele, din cauza unui sentiment de neputinţă.
Drogurile halucinogene (L.S.D., marijuana, ecstasy) produc tulburări ale funcţionării intelectuale, inducând o stare pseudopsihologică, cu iluzii şi halucinaţii. Efectele posibile sunt percepţia eronată a timpului şi distanţelor, euforia şi un comportament dezorientat.
Dinamica instalării dependenţei este următoarea:
- consumul experimental, din curiozitate;
- consumul regulat, în diverse întâlniri cu prietenii;
- consumul devenit preocupare, în diverse situaţii, a căror căutare devine un scop în sine;
- dependenţa, întreg comportamentul fiind controlat de nevoia organismului de a consuma droguri. Persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţele halucinogene.
În ce priveşte dependenţa, se vorbeşte tot mai mult de o dublă dependenţă: trupească şi sufletească. Orice substanţă care modifică starea fizică, sau pe cea sufletească, e considerată psiho-activă. Folosind asemenea substanţe se poate ajunge la dependenţă fizică sau sufletească. În cazul unei dependenţe sufleteşti, persoana simte nevoia să consume drogul pentru a obţine anumite stări sufleteşti. Dependenţa trupească duce la apariţia unor simptome (dureri de cap, de stomac, epuizare, depresive, etc.), atunci când nu foloseşte substanţe toxice. Unele persoane sunt cuprinse de ambele tipuri de dependenţă, atât fizică cât şi sufletească.
Omul poate deveni dependent după câteva săptămâni de consumare a drogurilor, după luni sau chiar după ani. Se afirmă că heroina şi cocaina de calitate superioară duc în mod sigur şi rapid la dependenţă. Cei ce le consumă devin robi ai lor.
b) Homosexualitatea (relaţia sexuală dintre doi bărbaţi) şi lesbianismul (relaţia sexuală dintre două femei) sunt o gravă boală a fiinţei omeneşti. Din nefericire această boală ia mare amploare în lumea contemporană.
În orice lucru, bun sau rău, în care trupul este implicat trebuie luate în considerare două aspecte: instinctul şi raţiunea. De exemplu, desfrânarea nu este un păcat prin raportul la instinct (pentru că urmăreşte împreunarea cu celălalt sex), ci numai prin raportare la raţiune. Raţiunea ştie porunca lui Dumnezeu: “să nu fii desfrânat!” (Ieşire 20, 14). Homosexualitatea şi lesbianismul, însă, păcătuiesc atât împotriva raţiunii, cât şi a instinctului. Aceste perversiuni sexuale Părinţii le numesc nefireşti (gr. para fisin).
Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ni-l păstrează Scriptura, este categoric împotriva acestui păcat. Citim de exemplu în Vechiul Testament: “Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune. Cu nici un dobitoc să nu te culci, ca să-ţi verşi sămânţa şi să te spurci cu el; nici femeia să nu stea la dobitoc, ca să se spurce cu el; aceasta e urâciune” (Levitic 18, 22-23). Pedeapsa pentru aceste păcate, din perspectiva dură a Legii Vechi, era moartea. Se pare că pentru idolatrie şi homosexualitate Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să decimeze popoarele cananite. Cea mai dură intervenţie, pentru aceste păcate nefireşti, a fost la Sodoma şi Gomora. “Noi avem să pierdem locul acesta, zice Dumnezeu, pentru că strigarea împotriva lor (a sodomiţilor) s-a suit înaintea Domnului” (Facere 10, 13).
Nici lumea greco-romană nu era lipsită de acest păcat. Sfântul Pavel, scriindu-le creştinilor din Roma, constată cu durere această realitate: “Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii, asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).
Tâlcuind acest loc, din Epistola către Romani, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar cele ce sunt contra firii sunt şi mai grele şi, în acelaşi timp, dezgustătoare: “Vezi cum întreaga lor dorinţă (a homosexualilor) vine din nesaţ, care nu suportă să stea în hotarele lui? Şi tot ceea ce încalcă legile stabilite de Dumnezeu pofteşte alte lucruri decât cele legiuite. Fiindcă aşa cum unii, lăsând la o parte mâncărurile, se hrănesc cu pământ şi pietre, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, ar bea până şi noroi, tot aşa aceşti oameni clocotesc de pofta lor nelegiuită”.
Îndepărtându-se de învăţătura Bisericii, o seamă de cercuri liberale creştine fac eforturi pentru legitimizarea homosexualităţii. Problema trebuie examinată cu multă seriozitate. În lumea ortodoxă există o mare reţinere, dar şi o confuzie generală în această problemă, referitoare pe de o parte la homosexualitate ca stare, şi pe de altă parte la viciul homosexual. “Este important ca preoţii ortodocşi şi laicii să fie conştienţi de motivele pentru care actele homosexuale trebuie respinse ca imorale. În acest domeniu isteria nu ajută nimănui şi duce doar la anxietate şi nedreptate”.
Unii dintre marii psihanalişti consideră că homosexualitatea este o expresie a libertăţii, iar cercuri influente din structurile europene luptă pentru ca această minoritate să fie socotită normală. O seamă dintre oamenii de ştiinţă declară homosexualitatea ca fiind determinată genetic. Alţi savanţi spun că nu se pot aduce probe care să dovedească că această înclinaţie are cauze genetice. Oricum, fie că are cauze genetice sau ereditare, fie că se ajunge la această stare din cauza mediului în care trăiesc unii oameni, homosexualitatea este o boală gravă a firii omeneşti ce trebuie tămăduită.
c) Desfrâul este o mare patimă a vremurilor noastre. Banul şi sexul îi robeşte pe tineri şi pe bătrâni: “A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii”.
Cele două funcţiuni vitale aşezate de Dumnezeu în om la creaţie, funcţiunea nutritivă şi procreativă, s-au pervertit după cădere. Omul nu mai mănâncă pentru a trăi, ci trăieşte pentru a mânca. Funcţiunea nutritivă, normală, a devenit îmbuibare a pântecului. Iar binecuvântata comuniune trupească, care are ca şi scop înmulţirea neamului omenesc, s-a pervertit în desfrânare. Scopul ei, mai ales în cazul legăturilor extraconjugale, este exclusiv plăcerea.
Din nefericire, în societatea postmodernă nici nu se pune problema păcatului. Se dezbate problema momentului în care tinerii trebuie să-şi înceapă viaţa sexuală fără a se ţine seama de porunca lui Dumnezeu: “Să nu fii desfrânat!” (Ieşire 20, 14). Odinioară era clar: viaţa sexuală începea după căsătorie. Orice relaţie extraconjugală este păcat.
Sfântul Apostol Pavel militează cu putere pentru o viaţă trupească corectă: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”(1 Corinteni 6, 18-19).
Înţeleptul Solomon, în mod artistic, descrie modul în care tânărul se prăbuşeşte în braţele unei desfrânate: “Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe… El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană…” (Proverbe 7, 18-22).
Astăzi ispita trupului pentru tineri este mult mai puternică. Înspre desfrâu sunt chemaţi prin literatura scrisă, prin atmosfera păcătoasă din discoteci şi localuri de petrecere, dar mai ales prin imaginile ce le transmite televizorul şi internetul.
Nici instituţiile care ar trebui să-i facă atenţi şi să-i cheme la o viaţă curată – respectiv familia, Biserica şi şcoala – nu-şi îndeplinesc bine misiunea. Ba, paradoxal, reprezentanţii unor instituţii importante, dezbătând la televizor sau la simpozioane subiecte legate de sănătatea tinerilor, îi îndeamnă să desfrâneze protejat şi nicidecum să fie cuminţi.
Sfântul Apostol Pavel ni se adresează tuturor şi, în special, tinerilor, spunând: “Să umblăm frumos, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13, 13).
Un venerabil profesor şi duhovnic adresându-se tineretului scrie: “desfrâul, tinere, după cum spun mereu, este un mare păcat. Mai mult decât o greşeală, lipsă de voinţă în stăpânirea propriilor porniri, este şi o lipsă a simţământului de demnitate omenească”.
d) Alcoolismul este o altă mare patimă care-i face pe mulţi oameni dependenţi. Băutura este ispititoare, dar dacă devine obişnuinţă, te robeşte şi te dărâmă sufleteşte şi trupeşte. “Nu te uita la vin cum este el de roşu, spune Solomon, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă cu venin” (Pilde 23, 31-32). Omul băut nu se mai poate controla: “ochii tăi vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite” (Pilde 23, 33).
Un alcoolic este vrednic de plâns: “Vai de cei ce dis-de-dimineaţă, spune Isaia, aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin! Cei care doresc, la ospeţele lor chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale” (Isaia 5, 11-12).
Vinul este “bucuria inimii şi veselia sufletului”, pentru omul cumpătat, însă totuşi “la vin nu te face viteaz, că pe mulţi i-a pierdut” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah, 31; 33, 29). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: “Nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18).
Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte aspru cu patima beţiei: “Beţivul este mai nenorocit decât morţii; acela zace nesimţitor şi nu poate să facă nici bine, nici rău; acesta este gata să săvârşească răul, şi, îngropându-şi sufletul în corp ca într-un mormânt, îşi poartă mort de ici colo trupul. Vezi că beţivul este mai nenorocit decât un îndrăcit, că este mai nesimţitor decât morţii? Vrei să-ţi spun ceea ce este mai mare şi mai grozav decât toate acestea? Beţivul nu poate să intre în împărăţia cerurilor”. De fapt acest lucru îl spunea, inspirat de sus, Sfântul Apostol Pavel: “Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10).
Un beţiv împătimit creează dificultăţi pentru cei apropiaţi. Reabilitarea lui depinde şi de modul în care este ajutat de către aceştia. Se cere multă răbdare şi tact. Reproşurile, cearta şi admonestările nu rezolvă situaţia. Hans Klein dă următorul sfat soţiei sau soţului celui pătimaş: “Începeţi prin a vă schimba dumneavoastră. Schimbaţi-vă în aşa fel, încât partenerul dumneavoastră dependent de alcool să poată pricepe – şi trebuie să priceapă – că el trebuie să facă ceva dacă vrea să scape de tentaţia alcoolului şi cât de important este pentru dumneavoastră ca să vrea”.
Beţivul însă, pe lângă faptul că-i necăjeşte pe ceilalţi, îşi dărâmă propria sa sănătate. “Organul care este întotdeauna afectat de abuzul de alcool este ficatul… Celălalt organ afectat la fiecare abuz de alcool este creierul. Celulele nervoase nu se regenerează. La fiecare consum puternic de alcool sunt distruse câteva mii”.
Pe lângă doctorul trupesc, şi poate mai mult decât acesta, doctorul duhovnicesc are un mare rol în a-l ajuta pe beţiv să renunţe la patima sa. Pe lângă sfaturi, dacă acesta apelează la ajutorul lui Dumnezeu, îl va ajuta harul primit în taina spovedaniei şi a celorlalte taine tămăduitoare.
e). Tabagismul este o altă patimă care-i robeşte pe foarte mulţi oameni. Sfântul Pavel ne întreabă: “Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6, 19). Or, acest templu al Duhului Sfânt noi ne îngăduim să-l “tămâiem” cu “tămâia dracului”.
Fumatul reduce speranţa de viaţă. Fumătorii sunt predispuşi la o seamă de boli, cum ar fi: cancerul, astmul bronşic, infarctul, bronşita, impotenţa, infertilitatea, emfizemul pulmonar, arteroscleroza, fragilitatea imunitară şi altele.
Tabagismul face victime în întreaga lume. Anual mor în jur de 4,9 milioane de oameni din cauza acestui viciu. Panourile publicitare ale diverselor companii de ţigări iau cu asalt oraşele din întreaga lume. Personajele reclamelor sunt întotdeauna şarmante, pentru a reuşi să-i corupă pe privitori.
Şi în România acest păcat face ravagii. În judeţul Dolj, de exemplu, pentru estimarea prevalenţei fumatului în perioada 1993-1996 s-a aplicat un chestionar de profil unui număr de 8502 subiecţi din ambele medii de rezidenţă şi de ambele sexe. Rezultatele obţinute au fost comparate cu datele altor studii similare din România şi S.U.A. Din prelucrarea datelor a rezultat că 21,9% din populaţia judeţului fumează. În alte judeţe procentul e mai mare. Proporţia fumătorilor de sex masculin este de 2,76 ori mai mare decât a celor de sex feminin. În funcţie de mediul de rezidenţă, tabagismul este mai răspândit în mediul urban, la ambele sexe, atingând cotele maxime la adolescenţi şi adulţii tineri.
Pentru a se renunţa la această patimă este nevoie de multă voinţă. Ai nevoie, spunem noi, şi de un bun duhovnic. Trebuie, apoi, să conştientizezi faptul că fumatul dăunează sănătăţii tale. E nevoie să fii hotărât pentru a spune: nu! Primele luni de abstinenţă sunt dificile pentru orice fumător. Tentaţia apare zilnic şi e nevoie de o voinţă de fier ca să reuşeşti cu adevărat. După ce ai renunţat la fumat nu-i bine să te amăgeşti cu o ţigară. S-ar putea ca întreg efortul să fi fost în zadar.
Pe lângă aceste răni provocate de păcat fiinţei omeneşti am mai putea aminti şi altele, precum onanismul, pornofilia şi dependenţa de internet. Le-am subliniat, după părerea noastră, pe cele mai importante. Oricum, păcatul nu-i o simplă încălcare formală a poruncilor lui Dumnezeu, ci-i mult mai mult decât atât. El este o realitate spirituală care afectează profund omul lăuntric şi se răsfrânge apoi asupra omului trupesc. Şi nu numai atât: păcatul individului se răsfrânge asupra familiei, asupra colectivităţii şi asupra cosmosului întreg.
IPS Andrei Andreicut
Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, frumos şi nemuritor. Dumnezeu privind întreaga creaţie, a cărei încununare era omul, a văzut că toate “erau bune foarte” (Facere 1, 31). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dacă vreţi să ştiţi cum era trupul nostru, atunci când a ieşit din mâna lui Dumnezeu, să mergem în rai, şi să-l vedem pe omul aşezat de Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus stricăciunii; asemănător unei statui scoase din cuptor şi strălucind de lumină, el nu era încercat de nici una din neputinţele pe care le vedem astăzi”.
În pericopa evanghelică cu învierea lui Lazăr este un amănunt, peste care trecem uşor. Se spune acolo că Mântuitorul văzându-l pe Lazăr în mormânt de patru zile, mirosind urât, “a lăcrimat” (Ioan 11, 35). De ce? Superficial analizând situaţia putem răspunde aşa: pentru că-l iubea pe Lazăr. Când moare un om drag plângi. Aşa că nu-i lipsită de temei această afirmaţie. Dar motivul mult mai profund pentru care a plâns Domnul Hristos este altul. El ştia că l-a creat pe om tânăr, frumos, sănătos şi nemuritor. Şi iată-l pe omul frumos, sănătos şi nemuritor, mort de patru zile, intrat în descompunere şi mirosind greu. Văzând în ce hal a ajuns coroana creaturii Sale, Mântuitorul a plâns.
Cine făcuse lucrul acesta? În orice caz nu Dumnezeu, pentru că aflăm din Sfânta Scriptură că “Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). Şi atunci, totuşi, cine a făcut moartea, pentru că ea este o realitate peste care nimeni nu poate trece?
Ne spune Sfântul Apostol Pavel: “printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Aşadar păcatul este izvorul suferinţei, neputinţei, bolii şi, în sfârşit, al morţii. Iar păcatul i-a fost sugerat omului de diavolul. Moartea este urmarea păcatului, iar mergând pe firul lucrurilor ajungem la diavolul – vrăjmaşul lui Dumnezeu. “Opera” lui o avea în faţă Domnul Hristos la mormântul lui Lazăr.
Multe răni pricinuieşte păcatul firii omeneşti. Omul care la început era curat, gingaş şi sfânt, devine pângărit, bădăran şi păcătos. Iar un păcat repetat ajunge patimă. Omul împătimit de un viciu nu mai este liber, este un om dependent.
Este adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om cu libertate. Dacă n-ar avea libertatea alegerii între bine şi rău n-ar mai fi o fiinţă morală, ci un robot. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem, zice Dumnezeu. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deutenorom 30, 19).
Ontologic însă omul este aşa structurat ca, libertate deplină, să aibă numai atunci când ascultă de Dumnezeu. Când nu ascultă libertatea lui devine libertinaj, iar libertinajul îl face dependent şi rob. “Trăiţi ca oameni liberi, zice Sfântul Petru, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).
Întro dispută cu iudeii Mântuitorul îi îndemna să asculte de cuvântul Său pentru a fi oameni liberi. Ei au rămas contrariaţi pentru că, din punct de vedere social, erau oameni liberi. “Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).
Toate păcatele creează dependenţă. Dăm doar un exemplu de la Avva Dorotei: “Vreţi să vă povestesc istoria unuia care avea o patimă devenită obişnuinţă? Ascultaţi un fapt vrednic de plâns. Când eram în viaţa de obşte, nu ştiu cum, fraţii se amuzau mărturisindu-mi gândurile lor. Avva însuşi a fost de acord şi, cu acordul bătrânilor, mi-a încredinţat această slujire. Întro bună zi a venit la mine un frate şi mi-a zis: iartă-mă şi roagă-te pentru mine căci eu fur pentru a mânca. Eu i-am zis: de ce furi? Ţi-e foame? Da, mi-a zis el, mie foame înaintea mesei rânduite pentru fraţi, şi nu pot cere de mâncare mai devreme. Eu i-am zis: de ce nu mergi să vorbeşti cu avva? El a spus: mi-e ruşine. Eu i-am zis: vrei să mergem împreună? Mi-a răspuns: cum vrei tu, părinte. Am mers deci să-i spunem avvei şi el mi-a zis: fii bun şi ocupă-te de el. Atunci l-am luat cu mine şi în prezenţa lui i-am spus chelarului: fii bun şi de câte ori va veni acest frate la tine, nu importă la ce oră, dă-i tot ce doreşte şi nu-i refuza nimic. Chelarul m-a ascultat, zicându-mi: dacă-mi porunceşti, eu o să fac. Fratele cu pricina a făcut acest lucru câteva zile, apoi s-a reîntors să-mi zică: iartă-mă părinte, eu am reînceput să fur. Eu i-am zis: de ce? Nu-ţi dă chelarul tot ce vrei? Ba da, dar mi-e ruşine de el. L-am întrebat atunci: dar de mine îţi este ruşine? Nu! Mi-a spus el. Eu i-am zis: ei bine, când ai nevoie de ceva vino şi ia de la mine, şi nu fura. Eu atunci aveam ascultarea la bolniţă. Fratele venea deci la mine şi lua tot ce dorea. Totuşi peste câteva zile a reînceput să fure şi a venit la mine trist şi mi-a spus: iartă-mă că eu iarăşi fur! Eu i-am zis: de ce frate? Nu-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie? El a răspuns: ba da. Şi eu i-am zis: atunci de ce furi? El mi-a zis: iartă-mă, nu ştiu de ce, aşa din senin, fără motiv. Atunci eu l-am întrebat: spune-mi sincer, ce faci cu cele furate? Le dau asinului să le mănânce…” Omul devenise dependent de furat.
Multe dependenţe şi răni pricinuieşte astăzi păcatul. Sfântul Ioan Casian le numea “gânduri ale răutăţii”. S-a oprit la opt dintre ele. Noi ne vom opri la cele mai evidente: toxicomania, homosexualitatea, desfrâul, alcoolismul, tabagismul etc. Mai sunt, ele multe alte patimi.
a) Toxicomania este dependenţa de un produs de care nu te mai poţi lăsa: este cazul drogurilor, dar şi al alcoolului, al medicamentelor sau al tutunului.
Ceea ce-i diferenţiază pe oameni este modul în care reacţionează la droguri: să le ia, sau să nu le ia. Şi, apoi, oamenii nu sunt toţi la fel: unul “va încerca” şi atât; altul “va încerca” şi el, dar va fi subjugat de efectele drogurilor şi va repeta experienţa până la prăbuşire.
Toxicomanul crede şi el la început că, atunci când va voi, se va opri. Însă nu-i deloc aşa. Dependenţa se instalează în aşa măsură încât nu-i mai poate rezista. De aceea este mult mai bine şi mai uşor să nu începi.
Cei mai vulnerabili dependenţei de droguri sunt tinerii. Drogurile “de stimulare” (cannabis, cocaină) le accelerează funcţionarea sistemului nervos central, producând alertă şi excitabilitate. Tinerii consumă aceste droguri din dorinţa de senzaţii tari, iar ca efect principal este deformarea imaginii realităţii şi scăderea percepţiei riscului.
Drogurile “de relaxare” (tranchilizante, sedative), încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare de relaxare şi induc somnul. Tinerii care consumă aceste droguri se protejează de solicitările din mediu, evită confruntarea cu problemele, din cauza unui sentiment de neputinţă.
Drogurile halucinogene (L.S.D., marijuana, ecstasy) produc tulburări ale funcţionării intelectuale, inducând o stare pseudopsihologică, cu iluzii şi halucinaţii. Efectele posibile sunt percepţia eronată a timpului şi distanţelor, euforia şi un comportament dezorientat.
Dinamica instalării dependenţei este următoarea:
- consumul experimental, din curiozitate;
- consumul regulat, în diverse întâlniri cu prietenii;
- consumul devenit preocupare, în diverse situaţii, a căror căutare devine un scop în sine;
- dependenţa, întreg comportamentul fiind controlat de nevoia organismului de a consuma droguri. Persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţele halucinogene.
În ce priveşte dependenţa, se vorbeşte tot mai mult de o dublă dependenţă: trupească şi sufletească. Orice substanţă care modifică starea fizică, sau pe cea sufletească, e considerată psiho-activă. Folosind asemenea substanţe se poate ajunge la dependenţă fizică sau sufletească. În cazul unei dependenţe sufleteşti, persoana simte nevoia să consume drogul pentru a obţine anumite stări sufleteşti. Dependenţa trupească duce la apariţia unor simptome (dureri de cap, de stomac, epuizare, depresive, etc.), atunci când nu foloseşte substanţe toxice. Unele persoane sunt cuprinse de ambele tipuri de dependenţă, atât fizică cât şi sufletească.
Omul poate deveni dependent după câteva săptămâni de consumare a drogurilor, după luni sau chiar după ani. Se afirmă că heroina şi cocaina de calitate superioară duc în mod sigur şi rapid la dependenţă. Cei ce le consumă devin robi ai lor.
b) Homosexualitatea (relaţia sexuală dintre doi bărbaţi) şi lesbianismul (relaţia sexuală dintre două femei) sunt o gravă boală a fiinţei omeneşti. Din nefericire această boală ia mare amploare în lumea contemporană.
În orice lucru, bun sau rău, în care trupul este implicat trebuie luate în considerare două aspecte: instinctul şi raţiunea. De exemplu, desfrânarea nu este un păcat prin raportul la instinct (pentru că urmăreşte împreunarea cu celălalt sex), ci numai prin raportare la raţiune. Raţiunea ştie porunca lui Dumnezeu: “să nu fii desfrânat!” (Ieşire 20, 14). Homosexualitatea şi lesbianismul, însă, păcătuiesc atât împotriva raţiunii, cât şi a instinctului. Aceste perversiuni sexuale Părinţii le numesc nefireşti (gr. para fisin).
Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ni-l păstrează Scriptura, este categoric împotriva acestui păcat. Citim de exemplu în Vechiul Testament: “Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune. Cu nici un dobitoc să nu te culci, ca să-ţi verşi sămânţa şi să te spurci cu el; nici femeia să nu stea la dobitoc, ca să se spurce cu el; aceasta e urâciune” (Levitic 18, 22-23). Pedeapsa pentru aceste păcate, din perspectiva dură a Legii Vechi, era moartea. Se pare că pentru idolatrie şi homosexualitate Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să decimeze popoarele cananite. Cea mai dură intervenţie, pentru aceste păcate nefireşti, a fost la Sodoma şi Gomora. “Noi avem să pierdem locul acesta, zice Dumnezeu, pentru că strigarea împotriva lor (a sodomiţilor) s-a suit înaintea Domnului” (Facere 10, 13).
Nici lumea greco-romană nu era lipsită de acest păcat. Sfântul Pavel, scriindu-le creştinilor din Roma, constată cu durere această realitate: “Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii, asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).
Tâlcuind acest loc, din Epistola către Romani, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar cele ce sunt contra firii sunt şi mai grele şi, în acelaşi timp, dezgustătoare: “Vezi cum întreaga lor dorinţă (a homosexualilor) vine din nesaţ, care nu suportă să stea în hotarele lui? Şi tot ceea ce încalcă legile stabilite de Dumnezeu pofteşte alte lucruri decât cele legiuite. Fiindcă aşa cum unii, lăsând la o parte mâncărurile, se hrănesc cu pământ şi pietre, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, ar bea până şi noroi, tot aşa aceşti oameni clocotesc de pofta lor nelegiuită”.
Îndepărtându-se de învăţătura Bisericii, o seamă de cercuri liberale creştine fac eforturi pentru legitimizarea homosexualităţii. Problema trebuie examinată cu multă seriozitate. În lumea ortodoxă există o mare reţinere, dar şi o confuzie generală în această problemă, referitoare pe de o parte la homosexualitate ca stare, şi pe de altă parte la viciul homosexual. “Este important ca preoţii ortodocşi şi laicii să fie conştienţi de motivele pentru care actele homosexuale trebuie respinse ca imorale. În acest domeniu isteria nu ajută nimănui şi duce doar la anxietate şi nedreptate”.
Unii dintre marii psihanalişti consideră că homosexualitatea este o expresie a libertăţii, iar cercuri influente din structurile europene luptă pentru ca această minoritate să fie socotită normală. O seamă dintre oamenii de ştiinţă declară homosexualitatea ca fiind determinată genetic. Alţi savanţi spun că nu se pot aduce probe care să dovedească că această înclinaţie are cauze genetice. Oricum, fie că are cauze genetice sau ereditare, fie că se ajunge la această stare din cauza mediului în care trăiesc unii oameni, homosexualitatea este o boală gravă a firii omeneşti ce trebuie tămăduită.
c) Desfrâul este o mare patimă a vremurilor noastre. Banul şi sexul îi robeşte pe tineri şi pe bătrâni: “A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii”.
Cele două funcţiuni vitale aşezate de Dumnezeu în om la creaţie, funcţiunea nutritivă şi procreativă, s-au pervertit după cădere. Omul nu mai mănâncă pentru a trăi, ci trăieşte pentru a mânca. Funcţiunea nutritivă, normală, a devenit îmbuibare a pântecului. Iar binecuvântata comuniune trupească, care are ca şi scop înmulţirea neamului omenesc, s-a pervertit în desfrânare. Scopul ei, mai ales în cazul legăturilor extraconjugale, este exclusiv plăcerea.
Din nefericire, în societatea postmodernă nici nu se pune problema păcatului. Se dezbate problema momentului în care tinerii trebuie să-şi înceapă viaţa sexuală fără a se ţine seama de porunca lui Dumnezeu: “Să nu fii desfrânat!” (Ieşire 20, 14). Odinioară era clar: viaţa sexuală începea după căsătorie. Orice relaţie extraconjugală este păcat.
Sfântul Apostol Pavel militează cu putere pentru o viaţă trupească corectă: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”(1 Corinteni 6, 18-19).
Înţeleptul Solomon, în mod artistic, descrie modul în care tânărul se prăbuşeşte în braţele unei desfrânate: “Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe… El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană…” (Proverbe 7, 18-22).
Astăzi ispita trupului pentru tineri este mult mai puternică. Înspre desfrâu sunt chemaţi prin literatura scrisă, prin atmosfera păcătoasă din discoteci şi localuri de petrecere, dar mai ales prin imaginile ce le transmite televizorul şi internetul.
Nici instituţiile care ar trebui să-i facă atenţi şi să-i cheme la o viaţă curată – respectiv familia, Biserica şi şcoala – nu-şi îndeplinesc bine misiunea. Ba, paradoxal, reprezentanţii unor instituţii importante, dezbătând la televizor sau la simpozioane subiecte legate de sănătatea tinerilor, îi îndeamnă să desfrâneze protejat şi nicidecum să fie cuminţi.
Sfântul Apostol Pavel ni se adresează tuturor şi, în special, tinerilor, spunând: “Să umblăm frumos, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13, 13).
Un venerabil profesor şi duhovnic adresându-se tineretului scrie: “desfrâul, tinere, după cum spun mereu, este un mare păcat. Mai mult decât o greşeală, lipsă de voinţă în stăpânirea propriilor porniri, este şi o lipsă a simţământului de demnitate omenească”.
d) Alcoolismul este o altă mare patimă care-i face pe mulţi oameni dependenţi. Băutura este ispititoare, dar dacă devine obişnuinţă, te robeşte şi te dărâmă sufleteşte şi trupeşte. “Nu te uita la vin cum este el de roşu, spune Solomon, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă cu venin” (Pilde 23, 31-32). Omul băut nu se mai poate controla: “ochii tăi vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite” (Pilde 23, 33).
Un alcoolic este vrednic de plâns: “Vai de cei ce dis-de-dimineaţă, spune Isaia, aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin! Cei care doresc, la ospeţele lor chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale” (Isaia 5, 11-12).
Vinul este “bucuria inimii şi veselia sufletului”, pentru omul cumpătat, însă totuşi “la vin nu te face viteaz, că pe mulţi i-a pierdut” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah, 31; 33, 29). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: “Nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18).
Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte aspru cu patima beţiei: “Beţivul este mai nenorocit decât morţii; acela zace nesimţitor şi nu poate să facă nici bine, nici rău; acesta este gata să săvârşească răul, şi, îngropându-şi sufletul în corp ca într-un mormânt, îşi poartă mort de ici colo trupul. Vezi că beţivul este mai nenorocit decât un îndrăcit, că este mai nesimţitor decât morţii? Vrei să-ţi spun ceea ce este mai mare şi mai grozav decât toate acestea? Beţivul nu poate să intre în împărăţia cerurilor”. De fapt acest lucru îl spunea, inspirat de sus, Sfântul Apostol Pavel: “Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10).
Un beţiv împătimit creează dificultăţi pentru cei apropiaţi. Reabilitarea lui depinde şi de modul în care este ajutat de către aceştia. Se cere multă răbdare şi tact. Reproşurile, cearta şi admonestările nu rezolvă situaţia. Hans Klein dă următorul sfat soţiei sau soţului celui pătimaş: “Începeţi prin a vă schimba dumneavoastră. Schimbaţi-vă în aşa fel, încât partenerul dumneavoastră dependent de alcool să poată pricepe – şi trebuie să priceapă – că el trebuie să facă ceva dacă vrea să scape de tentaţia alcoolului şi cât de important este pentru dumneavoastră ca să vrea”.
Beţivul însă, pe lângă faptul că-i necăjeşte pe ceilalţi, îşi dărâmă propria sa sănătate. “Organul care este întotdeauna afectat de abuzul de alcool este ficatul… Celălalt organ afectat la fiecare abuz de alcool este creierul. Celulele nervoase nu se regenerează. La fiecare consum puternic de alcool sunt distruse câteva mii”.
Pe lângă doctorul trupesc, şi poate mai mult decât acesta, doctorul duhovnicesc are un mare rol în a-l ajuta pe beţiv să renunţe la patima sa. Pe lângă sfaturi, dacă acesta apelează la ajutorul lui Dumnezeu, îl va ajuta harul primit în taina spovedaniei şi a celorlalte taine tămăduitoare.
e). Tabagismul este o altă patimă care-i robeşte pe foarte mulţi oameni. Sfântul Pavel ne întreabă: “Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6, 19). Or, acest templu al Duhului Sfânt noi ne îngăduim să-l “tămâiem” cu “tămâia dracului”.
Fumatul reduce speranţa de viaţă. Fumătorii sunt predispuşi la o seamă de boli, cum ar fi: cancerul, astmul bronşic, infarctul, bronşita, impotenţa, infertilitatea, emfizemul pulmonar, arteroscleroza, fragilitatea imunitară şi altele.
Tabagismul face victime în întreaga lume. Anual mor în jur de 4,9 milioane de oameni din cauza acestui viciu. Panourile publicitare ale diverselor companii de ţigări iau cu asalt oraşele din întreaga lume. Personajele reclamelor sunt întotdeauna şarmante, pentru a reuşi să-i corupă pe privitori.
Şi în România acest păcat face ravagii. În judeţul Dolj, de exemplu, pentru estimarea prevalenţei fumatului în perioada 1993-1996 s-a aplicat un chestionar de profil unui număr de 8502 subiecţi din ambele medii de rezidenţă şi de ambele sexe. Rezultatele obţinute au fost comparate cu datele altor studii similare din România şi S.U.A. Din prelucrarea datelor a rezultat că 21,9% din populaţia judeţului fumează. În alte judeţe procentul e mai mare. Proporţia fumătorilor de sex masculin este de 2,76 ori mai mare decât a celor de sex feminin. În funcţie de mediul de rezidenţă, tabagismul este mai răspândit în mediul urban, la ambele sexe, atingând cotele maxime la adolescenţi şi adulţii tineri.
Pentru a se renunţa la această patimă este nevoie de multă voinţă. Ai nevoie, spunem noi, şi de un bun duhovnic. Trebuie, apoi, să conştientizezi faptul că fumatul dăunează sănătăţii tale. E nevoie să fii hotărât pentru a spune: nu! Primele luni de abstinenţă sunt dificile pentru orice fumător. Tentaţia apare zilnic şi e nevoie de o voinţă de fier ca să reuşeşti cu adevărat. După ce ai renunţat la fumat nu-i bine să te amăgeşti cu o ţigară. S-ar putea ca întreg efortul să fi fost în zadar.
Pe lângă aceste răni provocate de păcat fiinţei omeneşti am mai putea aminti şi altele, precum onanismul, pornofilia şi dependenţa de internet. Le-am subliniat, după părerea noastră, pe cele mai importante. Oricum, păcatul nu-i o simplă încălcare formală a poruncilor lui Dumnezeu, ci-i mult mai mult decât atât. El este o realitate spirituală care afectează profund omul lăuntric şi se răsfrânge apoi asupra omului trupesc. Şi nu numai atât: păcatul individului se răsfrânge asupra familiei, asupra colectivităţii şi asupra cosmosului întreg.
IPS Andrei Andreicut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu