1. Implicarea Sfintei Treimi in iubirea divina
Iubirea presupune totdeauna doua eu-uri care se iubesc sau un eu care iubeste si un altul care primeste iubirea, sau de care cel ce iubeste stie ca e constient de iubirea lui. Si aceasta, intr-o reciprocitate. Dar in acelasi timp iubirea uneste cele doua eu-uri in proportie cu iubirea dintre ele, fara sa le confunde, caci aceasta ar pune capat iubirii. Deci iubirea desavarsita uneste paradoxal aceste doua lucruri: mai multe eu-uri care se iubesc, ramanand neconfundate, si o unitate maxima intre ele.
Fara existenta unei iubiri desavarsite si vesnice nu se poate explica iubirea din lume si nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune ca origine si scop iubirea eterna si desavarsita intre mai multe Persoane divine. Iubirea aceasta nu produce Persoanele divine, cum se afirma in teologia catolica, ci Le presupune. Altfel s-ar putea concepe o iubire impersonala producand si destramand si persoanele umane.
Persoanele divine Se mentin desavarsite din eternitate, caci iubirea Lor e iubirea desavarsita, care nu poate spori comuniunea dintre Ele. In acest caz, s-ar fi pornit de la extrema despartire, de la neiubire. Iubirea presupune o fiinta comuna in trei persoane, cum spuneinvatatura crestina.
Iubirea reciproca intre oameni implica si ea mai multe persoane capabile de iubire, in baza unei fiinte a lor in oarecare masura comuna. Dar aceasta iubire nedesavarsita intre noi presupune iubirea desavarsita intre Persoanele divine cu o fiinta comuna. Iubirea noastra se explica din crearea noastra dupa chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre.
Noi stim din Revelatia supranaturala ca Dumnezeu este esenta subzistand in trei Persoane. Dar asa ceva nu exista in ordinea creata si, chiar daca ar exista, ea ar fi cu totul deosebita de subzistenta tripersonala a esentei infinite si necreate. Prin aceasta, chiar exprimata in felul acesta, ea ramane un mister.
De aceea nu trebuie sa ne inchipuim ca am inteles complet realitatea Treimii, ramanand la un sens lumesc al Ei. Ea ne devine in acest caz un idol, oprind miscarea spiritului nostru spre misterul plenitudinii vietii mai presus de intelegere. Dar nici nu trebuie sa renuntam la aceasta exprimare, ca si cand ea n-ar spune nimic real referitor la Dumnezeu.
In acest caz, fie ca ne-am ineca in indefinitul care nu ne da certitudine despre nimic, deci nici certitudinea existentei eterne prin comuniunea cu realitatea personala divina, fie ca am ramane cu formula unui dumnezeu impersonal sau monopersonal, care nu are in sine duhul comuniunii si deci n-ar fi apt si dispus nici la o comuniune cu persoanele create.
Numai un Dumnezeu, Care este Tata si Fiu, explica toata paternitatea si filiatia pamanteasca, spune Dionisie Areopagitul, dezvoltand o afirmatie a Sfantului Pavel (Ef. 3, 15). Caldura reactiilor diferentiate umane provine din existenta unui Dumnezeu care nu e strain de afectiunea unor astfel de relatii. Iar aceste relatii se induhovnicesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfant.
De aceea, pe de alta parte, relatiile Persoanelor divine sunt incomparabil mai presus de relatiile paterne si filiale umane, cum e si Duhul care le desavarseste. Dionisie Areopagitul zice: "Toata puterea lucrarii noastre intelegatoare merge pana aci, adica pana la intelegerea faptului ca toata paternitatea si filiatia ni s-au daruit din originea paternitatii si din originea filiatiei mai presus de toate si ca aceasta paternitate si filiatie se infaptuiesc in mod duhovnicesc, adica netrupeste, nematerial, spiritual, Duhul ca sursa dumnezeiasca fiind mai presus de orice nematerialitate si indumnezeire inteligibila, cum e si Tatal si Fiul mai presus de toata paternitatea si filiatia".
Formula dogmatica a Dumnezeirii unice in fiinta si intreite in Persoane este, ca orice formula dogmatica, marturisirea credintei intr-o realitate care ne mantuieste si deci ne da un minimum pentru intelegere, dat fiind abisalul infinit al Dumnezeirii. Ea delimiteaza invatatura crestina despre Dumnezeu fata de alte invataturi numai in sensul ca o astfel de Dumnezeire este singura mantuitoare, ca baza a comuniunii iubitoare cu noi in eternitate.
Dar ea cuprinde prin atata cat ne da cadrul adevaratei infinitati si ne deschide perspectiva participarii personale la ea in veci. Caci in comunitatea perfecta si vesnica a celor trei Persoane, in care subzista supraesenta unica a dumnezeirii, e data infinitatea si desavarsirea vietii iubitoare a Treimii si a fiecarei Persoane. Si ca atare numai prin Ea ne este asigurata comuniunea noastra eterna cu viata infinita a lui Dumnezeu si comuniunea neconfundata intre noi, partasi ai acestei infinitati.
Prin aceasta Ea ne asigura persistenta si desavarsirea noastra ca persoane in veci. Fiindu-ne in acelasi timp revelata si mai presus de orice intelegere, ea constituie baza, rezerva infinita, puterea si modelul pentru comuniunea noastra progresiva eterna, dar in acelasi timp ne indeamna la o continua gandire si crestere spirituala, ajutandu-ne sa depasim continuu orice treapta atinsa a comuniunii noastre personale, cu Dumnezeu si intre noi, si sa facem eforturi pentru o intelegere tot mai aprofundata a misterului comuniunii supreme.
De aceea Dionisie Areopagitul afirma, tot asa de puternic, certitudinea deosebirii ireductibile a celor trei Persoane divine in unitatea fiintei, cat si caracterul acesteia, de mister inaccesibil intelegerii noastre.
"Cele comune ale intregii Dumnezeiri sunt, cum am aratat.. suprabunatatea, supraesenta, supraviata, supraintelepciunea si toate ale negatiei prin depasire.. Iar cele distincte, numele si calitatea mai presus de esenta ale Tatalui, ale Fiului si ale Sfantului Duh, care nu admit nici o schimbare intre ele si nici o confuzie".
Tinandu-ne in cadrul acestor doua indicatii patristice esentiale, in expunerea ce urmeaza ne vom abtine de la orice explicare a nasterii Fiului si a purcederii Duhului Sfant, adica ale felului cum exista cele trei Persoane, multumindu-ne sa punem in relief numai unitatea de fiinta si de iubire a Lor. Vrem sa evitam astfel explicatiile psihologiste ale teologiei catolice, care a recurs la ele numai din vointa de a cauta argumente omenesti pentru Filioque, doctrina purcederii Sfantului Duh si de la Fiul.
Mantuirea si indumnezeirea ca opera de ridicare a oamenilor care cred in comuniunea intima cu Dumnezeu, nu e decat extinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele divine la creaturile constiente. De aceea Treimea Se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea e baza mantuirii.
Numai existand un Dumnezeu intreit, Una din Persoanele dumnezeiesti - si anume Cea care Se afla intr-o relatie de Fiu fata de Alta si poate ramane in aceasta relatie afectuoasa de Fiu si ca om - Se intrupeaza, punand pe toti fratii Sai intru umanitate in aceasta relatie de fii fata de Tatal Ceresc, sau pe Tatal Sau in relatie de Parinte cu toti oamenii. Sfantul Ioan Damaschin spune: "Intruparea e modul unei a doua subzistente, acomodata numai Fiului cel Unul Nascut si Cuvantului, ca sa ramana neschimbata proprietatea Lui personala", sau ca sa ramana si ca om in relatia de Fiu, cu Tatal.
Sfantul Grigorie de Nazianz zice: "Impacati-va cu Dumnezeu (2 Cor. 5, 20) si Duhul nu-L stingeti (1 Tes. 5, 19); mai bine zis, Hristos sa Se impace cu voi si Duhul sa va lumineze. Iar daca voi persistati in vrajba, noi ne pastram Treimea si vom fi mantuiti de Treime".
Prin Fiul intrupat intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii. Caci Duhul Se uneste cu noi in rugaciune. "Duhul este Cel in Care ne rugam si prin Care ne rugam".
"Iar aceasta nu inseamna nimic altceva decat ca Acelasi isi aduce Lui insusi rugaciunea si inchinarea". Dar aceasta rugaciune ce o aduce Duhul, in noi, Lui insusi o aduce in numele nostru, iar in ea suntem antrenati si noi. El Se identifica prin har cu noi, ca noi sa ne identificam prin har cu El. Duhul elimina prin har distanta intre eu-ul nostru si eu-ul Lui, creand prin har intre noi si Tatal aceeasi relatie pe care El o are dupa fiinta cu Tatal si cu Fiul. Daca in Fiul intrupat am devenit fii prin har, in Duhul dobandim constiinta si indraznirea de fii.
Fiul, Intrupandu-Se, isi marturiseste si ca om dragostea de Fiu fata de Tatal, dar o dragoste ascultatoare, sau il reveleaza oamenilor pe Tatal, ca acestia sa-L iubeasca intocmai ca pe Tatal. Totodata Tatal marturiseste Fiului, in calitatea Acestuia de Fiu intrupat, si prin El si noua, iubirea Sa de Tata. Iar Duhul Sfant spiritualizeaza umanitatea asumata de Fiul, indumnezeind-o sau facand-o apta de participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului fata de Tatal Lui.
Revelarea Treimii, prilejuita de intruparea si activitatea pe pamant a Fiului, nu e decat o atragere a noastra dupa har, sau prin Duhul Sfant in relatie filiala a Fiului cu Tatal. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra in comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. De aceea Sfintii Parinti iau toate dovezile pentru Sfanta Treime din opera de mantuire realizata in Hristos.
Un dumnezeu monopersonal nu ar avea in sine iubirea sau comuniunea eterna, in care sa voiasca sa ne introduca si pe noi. El sau nu s-ar intrupa, ci ne-ar trimite o invatatura cum sa traim in mod drept, sau, daca s-ar intrupa, nu s-ar aseza ca om intr-o relatie cu Dumnezeu ca si cu o persoana deosebita, ci si-ar da si ca om constiinta ca e suprema realitate; iar constiinta aceasta sau ar da-o tuturor oamenilor, sau s-ar infatisa pe sine si in calitate de om ca lipsit de smerenia omului in relatia cu Dumnezeu, ca si cu unul care nu e ipostasul propriu, ci un ipostas deosebit.
Dar in Hristos suntem mantuiti, intrucat in El avem relatia dreapta si intima cu Dumnezeu. In Hristos suntem mantuiti intrucat in El si, din El avem toata inaltimea si toata smerenia, toata caldura comuniunii si pastrarea vesnica a fiecarei persoane. Hristos e Fiul egal in fiinta cu Tatal, dar intr-o relatie de Fiu fata de Tatal si, in acelasi timp, Omul care Se roaga si Se jertfeste Tatalui pentru fratii Sai intru umanitate, invatandu-i si pe ei sa se roage si sa se jertfeasca.
Un dumnezeu intrupat care n-ar fi Fiul unui Tata nu s-ar mentine ca persoana prin relatia fata de alta persoana egala cu ea. Umanitatea asumata de el s-ar scufunda in el ca intr-un abis impersonal, neparticipand la iubirea Fiului fata de Tatal.
3. Reflexe ale Sfintei Treimi in creatie
A fost o vreme cand coincidenta celor opuse era socotita incompatibila cu ratiunea. Oriunde se intalnea o sinteza de felul acesta - si toata realitatea este asa -ratiunea o faramita in notiuni ireconciliabile, contradictorii, ridicand pe unele impotriva altora, sau cautand sa le contopeasca cu forta.
Ratiunea s-a obisnuit acum sa uneasca principiul distinctiei si al unitatii in intelegerea realitatii in asa masura, incat nu-i mai este deloc greu sa vada modul antinomic de a fi al intregii realitati. Pentru ea este azi un fapt general ca pluralitatea nu sfasie unitatea, si unitatea nu anuleaza pluralitatea. Este un fapt ca pluralitatea este in mod necesar interioara unitatii, sau ca unitatea se manifesta in pluralitate.
Este un fapt ca pluralitatea mentine unitatea si unitatea, pluralitatea, si ca slabirea uneia din acestea inseamna slabirea sau disparitia vietii sau existentei unei entitati oarecare. Acest mod de a fi al realitatii e recunoscut azi ca superior notiunii de odinioara a rationalului, iar notiunea rationalului a devenit, sub forta realitatii, complexa si antinomica.
Afirmatii care se considerau odinioara ca irationale din pricina caracterului lor aparent contradictoriu, se recunosc acum ca indicand o treapta fireasca spre care trebuie sa se intinda ratiunea, ca treapta a carei intelegere constituie destinul firesc al ratiunii, si care e un chip al caracterului supranatural al unitatii perfecte a celor distincte in Sfanta Treime.
Multi vad azi pluralitatea intregii creatii specificata in tot felul de trinitati. Bernhard Philibert declara: "Intreaga creatie este un reflex intreit al Treimii".
Efortul spre intelegerea constitutiei unitar-distincte a realitatii ne ajuta sa ne inaltam spre paradoxul suprarational al unitatii perfecte a celor trei Persoane distincte, pe care o reprezinta unitatea de fiinta a celor trei Persoane dumnezeiesti. Urcand spre aceasta intelegere, urcam spre promovarea unei tot mai mari unitati intre noi ca persoane umane distincte. Caci cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi e unitatea de fiinta si distinctia personala a oamenilor.
Desigur, acest efort nu ajunge sa ne ridicam prin noi insine spre o mai mare intelegere a Sfintei Treimi, cunoscuta prin Revelatie, si la adancirea unitatii intre noi. Ci e necesar ca sa fim ajutati de harul insusi al Sfintei Treimi, sau de puterea Ei care intareste in noi unitatea, fara sa ne slabeasca ca persoane, si prin aceasta ne ajuta sa intelegem tot rnai mult o asemenea unitate suprema intre persoanele care raman neconfundate.
Pentru intelegerea acestei unitati supreme a unor persoane distincte e necesara insasi puterea ei, folosindu-ne de unitatea imperfecta a persoanelor umane numai ca de un chip obscur al Sfintei Treimi. Raspunzand celor ce obiectau ca si oamenii formeaza o singura umanitate si totusi sunt multi oameni, de aceea si in Dumnezeire trebuie sa admitem trei dumnezei, Sfantul Grigorie de Nazianz spune: "Dar aci (la oameni) comunul infatiseaza unitatea numai contemplarii mintii. Caci cele singulare sunt divizate foarte mult intre ele prin timp, prin afecte, prin putere".
Afirmand unitatea lui Dumnezeu in Treime fata de multi zei ai elinilor, Sfantul Grigorie zice: "Dar pentru noi Dumnezeu este unul, pentru ca una este Dumnezeirea si toate cele din El se refera la aceasta unitate, chiar daca e crezuta intreita. Caci nu e Unul mai mult Dumnezeu si Altul mai putin. Nici Unul mai intai si Altul mai tarziu. Nici nu se taie prin vointa, nici nu se divizeaza in putere, nici nu e ceva in Dumnezeu din cele proprii celor divizate, ci Dumnezeirea e neimpartita in cele deosebite, daca vrem sa graim pe scurt. E ca o unica si indistincta lumina in trei sori intr-o inferioritate reciproca. Cand privim spre Dumnezeire si spre prima cauza si spre unicul principiu, cugetam pe Unul. Dar cand ne atintim spre Cei in Care este Dumnezeirea, si spre Cei ce sunt din prima cauza in mod netemporal si de slava egala, trei sunt Cei inchinati".
La fel spune Sfantul Ioan Damaschin: "Cei trei sori care se compenetreaza sunt o singura lumina". Iar un tropar din slujba ortodoxa a inmormantarii spune: "O Dumnezeire in trei straluciri".
Sfantul Vasile cel Mare spune ca la oameni fiinta este dispersata, iar in ipostasuri vedem aceasta fiinta dispersata. In Persoanele Sfintei Treimi insa "se vede o continua si infinita comunitate". Sau: "Cugetarea nu reda nici o gradatie, care sa fie ca un spatiu intre Tatal si Fiul si Duhul Sfant. Pentru ca nu e nimic care sa se intercaleze in mijlocul Lor, nici vreun alt lucru subzistent, afara de firea dumnezeiasca, incat sa o poata imparti prin inserarea a ceva strain, nici golul vreunei existente fara subzistenta, care ar produce o fisura in intregul fiintei divine, intrerupand continuitatea prin intercalarea golului".
Cand cugetam pe Tatal ca necuprins, ca necreat, il cugetam si pe Fiul si pe Duhul Sfant, pentru ca infinitatea, slava, intelepciunea Tatalui nu e despartita de a Fiului si a Sfantului Duh, "ci se contempla in Acestia comunul neintrerupt si neimpartit".
"Caci nu se va putea in nici un fel inventa vreo taiere sau impartire, incat sa poata fi cugetat Fiul fara Tatal, sau Duhul despartit de Fiul, ci se admite in Acestia o negraita si neinteleasa comunitate si distinctie, nici deosebirea ipostasurilor netaind continuitatea firii, nici comunitatea firii neconfundand particularitatile semnelor (ipostatice)".
Sfantul Atanasie spune si el: "Dar daca zicem ca Fiul este, vietuieste si exista de Sine asemenea Tatalui, prin aceasta nu-L despartim de Tatal, cugetand unele spatii si distante prin care ar fi despartiti trupeste. Caci credem ca Ei sunt uniti in chip nemijlocit si nedistantat si sunt nedespartiti intre Ei. intreg Tatal il are pe Fiul intreg in sanul Sau si intreg Fiul e impreuna concrescut cu Tatal si Se odihneste neincetat in sanurile parintesti".
De fapt exista si intre noi o continuitate de natura. Sfintii Parinti nu o vedeau deplin, caci constiinta naturii si reflexia spirituala mai putin avansata de atunci nu le dadeau posibilitatea sa o observe. Dar in comparatie cu unitatea fiintei lui Dumnezeu, unitatea naturii noastre este mult redusa.
"Noi suntem nu numai compusi, ci si contrari noua insine si unii altora, neramanand nici o zi in mod curat aceiasi, cu atat mai putin toata viata. Dar si curgem si cadem cu sufletele si cu trupurile". "Pe cand Tatal, Fiul si Duhul Sfant nu Se mp din continuitatea reciproca".
Fiecare Persoana a Sfintei Treimi, revelandu-Se in lume si lucrand in oameni si intre oameni, manifesta unitatea desavarsita fata de celelalte doua Persoane prin fiinta si prin iubirea desavarsita fata de Ele. Dar in acelasi timp aduce si oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are fata de celelalte Persoane.
Iubirea noastra intre noi nu e desavarsita pentru ca nici unitatea de fiinta intre noi nu e desavarsita. Noi suntem chemati sa crestem in iubirea desavarsita intre noi si fata de Dumnezeu, prin energiile dumnezeiesti necreate, care reprezinta unitatea de fiinta a lui Dumnezeu adusa intre noi, si marind unitatea fiintei noastre umane.
a. Deosebirea intre deofiintimea divina si cea umana
S-ar putea concretiza continuitatea naturii umane, subzistenta concret in multe ipostasuri, ca un fii- pe care apar, unul dupa altul, ipostasurile ca diverse noduri. intre ele nu e un gol total, ci o subtiere a naturii care apare in ele ingrosata, sau in actualizarea tuturor virtualitatilor ei.
Fara continuitatea dintre persoanele umane, prin firul subtiat al naturii, nu s-ar putea intelege si nici mentine diversele ei concretizari in persoane. Dar nu se poate spune ca intai exista firul si apoi apar nodurile. Sau ca firul subtiat dintre ele nu le apartine lor in comun. Nu se poate spune nici ca nodurile produc firul dintre ele. Ci si firul si nodurile, sau unele din nodurile ei, exista simultan. Prin fir comunica nodurile si se aduc unele pe altele la existenta. Ele isi pot deveni tot mai interioare unul altuia.
Intr-un fel, fiecare ipostas uman poarta toata natura, realizata in nodurile ipostatice si in firul ce le uneste. Nu se poate vorbi de indivizi umani in sensul propriu, ca concretizari cu totul izolate ale naturii umane. Fiecare ipostas e legat de celelalte in mod ontologic si aceasta se manifesta in necesitatea lor de a fi in relatie. Prin aceasta ele au caracter de persoane si adevarata lor dezvoltare consta in dezvoltarea lor ca persoane, prin comunicarea tot mai stransa intre ele.
Prin relatie pozitiva firul dintre ele se poate ingrosa, prin distanta si lupta intre ele firul acesta se poate subtia, pana aproape de o rupere a firului sau de o sfasiere a naturii umane, nu ca unitate ontologica, ci ca unitate chemata sa se manifeste si in unitatea vointei. Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "Noi am fost creati la inceput intr-o unitate a firii, dar diavolul ne-a despartit intre noi si de Dumnezeu si a impartit firea in multe opinii si inchipuiri, folosindu-se de alegerea vointei noastre".
Prin finii mai subtiat al naturii umane, care leaga persoanele, are loc o miscare continua de la una la alta, o strabatere si o primire a uneia in alta, fara ca sa inceteze a se mentine distincte prin mentinerea acestei punti intre ele.
Dar intre persoanele umane nu e numai un singur fir liniar. In acest caz nici o persoana n-ar putea avea o relatie directa decat cu o singura persoana deosebita de ea. De fapt de la fiecare persoana duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu in relatii directe. Fiecare persoana e centrul unor raze nesfarsite asemenea unei stele; sau persoanele sunt legate prin razele lor ca intr-o uriasa plasa de ochiuri. Prin razele lor dau si primesc; razele lor sunt in acest fel comune si totusi persoanele sunt centre deosebite ale razelor care pornesc din ele si vin spre ele.
Fiecare persoana e centrul atator fire actuale cate persoane se afla in relatie cu ea si centrul atator fire virtuale cate persoane pot fi in relatie cu ea. Si fiecare persoana poate lua un loc de centru fata de orice alta persoana. Plasa aceasta de ochiuri se dezvolta continuu din ea insasi, o parte trecand, alta adaugandu-se, ca intr-o sfera de ochiuri tot mai dese.
Deci nici deofiintimea umana nu consta numai in identitatea unei naturi posedate de persoane distantate; ci, intr-o unica fiinta purtata de toate ipostasurile intr-o solidaritate, desi unele persoane se mantuiesc covarsite de Duhul lui Hristos, altele nu. Aceasta ne-o spune si definitia de la Calcedon, in care se spune ca Hristos este de o fiinta cu noi dupa umanitate. Asa se explica in ordinea creata umana (ca si in ordinea celorlalte genuri si specii) paradoxul unitatii in pluralitate.
Dar Ipostasurile Sfintei Treimi nu sunt unite in aceeasi natura numai prin firele subtiate care Le unesc dar Le si despart in oarecare masura. Nici un fel de subtiere a naturii divine nu se poate cugeta intre Ele. Toate trei sunt in mod desavarsit Unul in Altul, posedand impreuna intreaga natura divina si Toate poseda in mod comun intreaga fire fara nici o slabire a continuitatii intre Ele.
Ca sa intelegem intrucatva aceasta, trebuie sa avem in minte faptul ca natura divina este in intregime spirituala si de o spiritualitate mai presus de orice spiritualitate cunoscuta sau imaginata de noi. Ca atare Ipostasurile divine sunt libere de oricare impermeabilitate si de persistenta in alaturare, de care nu sunt scutite cu totul ipostasurile umane, pe care le-am imaginat, de aceea, ca niste noduri.
Ipostasurile divine sunt total transparente Unul, Altuia si in interioritatea iubirii desavarsite. Deofiintimea Lor nu se mentine si nu se dezvolta prin firele subtiri care Le-ar uni ca purtatoarele aceleiasi fiinte, cum e cazul la oameni; ci Fiecare poarta in mod comun cu Celelalte intreaga fire. Ele isi sunt prin aceasta deplin interioare, neavand sa sara peste o punte subtiata intre Ele pentru a realiza printr-o astfel de comunicare o mai mare unire intre Ele.
Infinitatea Fiecaruia nu lasa posibilitatea unei astfel de subtieri a naturii divine intre Ele. Ele se pot asemana, cum spun Sfintii Parinti, mai mult cu trei sori supraluminosi si supratransparenti, care se cuprind si se arata reciproc, purtand in mod nedespartit aceeasi lumina infinita intreaga. "Cine Ma vede pe Mine vede pe Tatal... Credeti-Ma ca Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine", a spus Mantuitorul (In. 14, 9, 11). Iar sfantul Vasile spune: "Cine cugeta la chipul Fiului, si-a intiparit in sine pecetea Ipostasului parintesc.. contempland frumusetea nenascuta in cea nascuta".
Tatal, sau Soarele ca subzistenta paterna a luminii infinite, face sa apara in El pe Fiul, sau Soarele ca reflex al intregii lumini infinite, subzistenta in Tatal. Tatal Se proiecteaza pe Sine in Sine ca Soare filial, vazandu-Se mai departe prin Acesta si cuprinzandu-L pe Acesta, sau aratandu-Se si mai luminos prin Acesta. Si tot El Se proiecteaza pe Sine in Sine ca un alt Soare, sau ca Duhul Sfant, aratandu-Se prin Acesta si mai luminos pe Sine, Soarele patern, si pe Fiul, Soarele filial.
Sunt trei ipostasuri reale, trei moduri reale in care subzista aceeasi lumina infinita. Fiecare transpare ca purtator al aceleiasi lumini infinite prin Celelalte doua, fiind interior Lor si avandu-Le interioare pe Acelea. Dar in ordinea sipirituala, subzistenta luminii ca soare inseamna subiect constient. Subiectul nu se poate desparti de constiinta, constiinta nu se poate desparti de subiect, caci constiinta este in acelasi timp realitate si putere, ea fiind totdeauna predicatul unui subiect.
Faptul ca vorbim de Ipostasurile divine ca subiecte nu inseamna ca reducem natura divina la o realitate nesubiectiva. Persoana nu aduce caracterul de subiect ca ceva nou in natura divina. Caci persoana nu e decat modul de subzistenta reala a naturii. Dar aceasta nu inseamna nici ca exista o fiinta impersonala, care-si da caracter de subiect. Fiinta nu exista real decat in ipostas, iar daca e spirituala, in subiectul constient.
Dar se poate spune mai departe: esenta spirituala subzistenta numai in subiect implica totdeauna o relatie constienta intre subiecte, deci o ipostaziere a ei in mai multe subiecte, intr-o compenetrare si transparenta reciproca perfecta, in ceea ce a numit Sfantul Ioan Damaschin perihoreza. Caci un subiect nu poate avea o bucurie de existenta fara comuniunea cu alte subiecte. In unitatea desavarsita a Treimii, in constiinta fiecarui subiect trebuie sa fie perfect cuprinse si transparente constiintele celorlalte doua subiecte si, prin aceasta, insesi subiectele purtatoare ale lor.
Deci esenta spirituala suprema subzistenta e nu un subiect constient singular, ci o comunitate de subiecte, care sunt deplin transparente. Treimea Persoanelor divine tine de esenta divina, fara ca cele trei Persoane sa Se confunde in unitatea esentei.
Sfantul Atanasie zice: "A spune de Fiul ca putea si sa nu fie, e o impietate si o indrazneala ce atinge fiinta Tatalui; caci putea ea sa nu fie ceea ce e propriu ei? Aceasta e asemenea cu a zice: putea sa nu fie bun Tatal. Dar precum Tatal e bun vesnic prin fire, asa e nascator vesnic prin fire. Iar a zice: Tatal voieste pe Fiul si Cuvantul voieste pe Tatal nu arata o vointa antecedenta (nasterii), ci indica autenticitatea aceleiasi firi si calitatea si identitatea fiintei".
Iar Sfantul Vasile zice: "Binele este pururea in Dumnezeu Cel mai presus de toate; dar e un bine ca sa fie Tata al unui astfel de Fiu; deci niciodata nu lipseste binele din El, nici nu vrea sa fie Tatal fara Fiul; iar voind, nu e fara putere; iar voind si putand, e firesc sa aiba vesnic pe Fiul, pentru ca vesnic El voieste sa fie binele".
b. Fiinta si Persoane in Sfanta Treime
In amandoua textele acestea existenta Persoanelor divine e dedusa din bunatatea lui Dumnezeu. Dar bunatatea e socotita de Dogmaticile de scoala ca o insusire a fiintei divine. Sfintii Parinti gandesc mai complex. Ei nu cugeta fiinta separat de Persoana. Bunatatea fiintei se arata in relatia dintre Persoane.
Desigur, ei nu confunda prin aceasta Persoanele, pentru ca nasterea e o proprietate incomunicabila a Tatalui. Dar in actul nasterii se manifesta in acelasi timp, intr-un anumit fel personal, insusirea fiintei divine de a fi buna. Fiecare Persoana manifesta insusirile comune ale fiintei din pozitia Sa proprie.
Plenitudinea existentei, proprie fiintei divine, plenitudine de care tine si bucuria si fericirea deplina care nu poate avea decat forma de subiectivitate pura, nu poate fi traita de un singur eu. Bucuria de unul singur nu e bucurie deplina, deci nici o plenitudine de existenta. Iar bucuria de existenta comunicata de un eu altui eu, trebuie sa fie in cel ce o primeste tot asa de deplina ca si in cel ce o daruieste. Deci si plenitudinea de existenta.
Dar aceasta inseamna daruirea deplina a unui eu altui eu, nu numai o daruire a ceva din sine, sau din bunurile sale. Ea trebuie sa fie corelatie de daruire si de primire totala intre doua eu-uri, pentru a realiza un fel de cuprindere reciproca a eu-urilor, care pe de alta parte raman distincte in aceasta cuprindere.
In iubirea deplina persoanele nu se daruiesc si nu se accepta numai reciproc, ci se si afirma reciproc si personal, se pun in existenta prin daruire si primire. Iubirea divina este atoteficienta. Tatal pune pe Fiul din veci in existenta, prin daruirea integrala a Sa, iar Fiul afirma pe Tatal din veci continuu ca Tata, prin faptul ca Se accepta ca pus in existenta prin Tatal, prin faptul ca Se daruieste Tatalui ca Fiu.
Afirmandu-se reciproc in existenta in distinctia lor, prin iubirea perfecta actele prin care se savarseste aceasta sunt acte din veci si au un caracter de acte cu totul personale, desi sunt acte in care Persoanele divine sunt impreuna active.
Daca iubirea tine fiintial de Dumnezeu, atunci si raportarea reciproca in care se manifesta iubirea Lor trebuie sa aiba o baza fiintiala, desi pozitiile pe care le ocupa Persoanele in aceasta raportare sunt neschimbate intre Ele. in Dumnezeu trebuie sa fie Tata si Fiu si Duh Sfant. Dar Persoanele nu-Si schimba aceste pozitii intre Ele. Pe de alta parte, fiinta fiind una si fiind iubirea desavarsita, raportarea e ca de la egal la egal, nu ca de la superior la inferior, nici ca intre straini.
Daca Dumnezeu ar trebui sa Se raporteze la ceva strain de Sine, ar insemna ca are lipsa de ceva deosebeit de Sine. Raportarea lui Dumnezeu trebuie sa aiba loc in El insusi, dar totusi intre eu-uri deosebite, pentru ca raportarea si deci iubirea sa fie reala.
Ca sa mentinem definitia iubirii ca act divin fiintial si in acelasi timp definitia acestui act ca relatie, iar fiinta divina ca una, e necesar sa vedem fiinta divina simultan ca unitate- relatie, ca relatie in sanul unitatii. Nici unitatea nu trebuie sfaramata in favoarea relatiei, nici relatia anulata in favoarea unitatii.
Or, Sfanta Treime e mai presus de deosebirea intre unitate si relatie, asa cum le intelegem noi. Raportarea reciproca este act, iar actul acesta este fiintial in Dumnezeu si in acelasi timp indica o distinctie a Celor ce Se raporteaza Unul la Altul. Raportarea este comuna in Dumnezeu, desi fiecare Persoana are alta pozitie in acest act comun al raportarii: "Subiectul adevarat este o raportare a Celor trei, dar o raportare care apare ca esenta, o raportare esentiala".
Fiecarui Subiect treimic ii sunt interioare Celelalte. Fiecarui Subiect treimic ii sunt in acelasi timp desavarsit transparente Celelalte, ca alte eu-uri ale Sale. Fiul apare in constiinta Tatalui prin actul nasterii ca o alta Sine. Dupa Sfintii Parinti, Sinea Tatalui nu S-ar cunoaste pe Ea insasi daca n-ar avea in oglinda constiintei Sale pe Fiul ca o alta constiinta a Sa.
Aceasta nu inseamna ca Fiul ii aduce Tatalui din afara cunoastere de Sine, ci ca Tatal numai intrucat e subzistenta esentei divine ca Tata, deci intrucat e nascator al Fiului, Se cunoaste pe Sine. Cu alte cuvinte esenta divina, numai intrucat subzista real ca trei Ipostasuri, e lumina; sau faptul ca e lumina se arata in aceea ca subzista in trei Ipostasuri ce Se cunosc impreuna.
Sfantul Atanasie zice: "Dumnezeu e sau intelept si nu necuvantator, sau, dimpotriva, neintelept si necuvantator. Daca e al doilea lucru, absurditatea reiese de la sine. Iar daca e primul lucru, e de intrebat cum e intelept si cuvantator. Oare avand Cuvantul si intelepciunea din afara, sau din Sine? Daca din afara, va fi cineva care I le-a dat Lui si inainte de a le primi a fost neintelept si necuvantator".
Iar Sfantul Grigorie de Nyssa zice: "Caci daca Fiul, precum zice Scriptura, e puterea si intelepciunea si adevarul si lumina si sfintenia si pacea si cele asemenea, inainte de a fi Fiul, cum socotesc ereticii, n-ar fi desigur nici acestea. Iar nefiind acestea, vor intelege desigur sanul parintesc gol de aceste bunuri".
Sinea Tatalui Se cunoaste pe Ea insasi prin faptul ca Se cunoaste din imaginea Sa, din Fiul, precum Fiul Se cunoaste privindu-Se in Tatal ca modelul Sau. Subiectul Tatalui naste o imagine a Sa, ca prin ea sa Se cunoasca pe Sine. Insa conditia cunoasterii Sale reale Io da nu o simpla imagine gandita a Lui, ci o imagine reala, care prin existenta ei ii arata nu numai ce poate sa gandeasca, ci si ce poate sa faca si cum poate sa iubeasca, adica o imagine care primeste si ea prin aceasta fiinta Tatalui.
Tatal Se cunoaste pe Sine in Fiul si prin Fiul, numai intrucat Fiul ca imagine reala a Tatalui proiecteaza spre Tatal existenta Sa, ca Fiu al Tatalui; dar si Fiul Se cunoaste pe Sine prin aceasta. Tatal Se cunoaste pe Sine in Fiul nu ca intr-o imagine pasiva a Sa, ci ca intr-o imagine activa, care intoarce si ea spre Tatal cunoasterea Sa despre El, cunoastere ce a devenit posibila intrucat a luat nastere ca imagine reala perfecta a Tatalui.
Cunoasterea in general uneste in sine caracterul comun al cunoasterii si nasterea unuia din cei doi parteneri ai cunoasterii, din celalalt. Ma cunosc pe mine din ceea ce am produs, intrucat imi seamana. Dar cel mai bine ma cunosc din cel ce reproduce prin nastere chipul perfect al meu, care imi infatiseaza nu numai in mod pasiv chipul meu, ci mi-l comunica si activ.
Nasterea Fiului de catre Tatal e premisa cunoasterii de Sine a Tatalui, realizata in mod comun cu Fiul. Fiecare dintre noi se cunoaste nu numai din cel pe care l-a nascut, ci impreuna cu oricare semen al sau, cu care are ipostaziata aceeasi natura. in Dumnezeu insa, al doilea Ipostas nu poate proveni decat din Primul, pentru ca unitatea in Dumnezeu este desavarsita, sau pentru ca unitatea isi are in Dumnezeu insusi ultimul izvor, nu trimite la un izvor superior.
Natura divina este ipostaziata in al doilea Ipostas prin nasterea Acestuia din Primul si in al treilea Ipostas prin purcederea din Primul. Nici un Ipostas din Treime nu provine din doua Ipostasuri. Dar intrucat natura umana subzista in multe ipostasuri si in fiecare cu anumite nedeplinatati si nu provine in subzistentele ei dintr-un singur ipostas in mod direct si pentru ca manifesta anumite distante, fiecare ipostas uman se cunoaste pe sine
In masura in care cunoaste mai multe ipostasuri si invinge distantele dintre sine si ele. in Dumnezeu insa, Tatal are toata natura ipostaziata numai in Fiul si in Duhul Sfant; si intre Acestia si El nu e nici o distanta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu